A fost odată ca niciodată ca de n-ar fii nu s-ar povesti.
Acum o vreme nu demult, mai precis ieri, trăia in curtea unui mare palat un iscusit pantofar. Era atât de iscusit încât însuși regele îl lauda si era foarte mândru de el, mandrindu-se in tot tinutul de iscusinta pantofarului.
Ba mai mult, alti regi din alte regate bateau cale lunga pentru a comdanda pantofii de ceea mai buna calitate.
Nenorocirea cea mai mare a pantofarului era ca mama lui era bolnava iar el avea grija pe lângă altele si de ceilalți doi frați mai mici.
Erau doar ei, mama si cei 3 fii singuri deoarece tatăl lor a murit rapus de sabia de lupta.
Regele i-a oferi de multe ori ajutorul ba mai mult, i-a oferit ca adăpost o alta casa dar acesta a refuzat spunând ca nu v-a abandona niciodată casa construită de tatăl sau. Casa care ii oferea pe lângă adăpost, si loc de mestesugit.
Insa le era greu. Peretii de cele mai multe ori erau reci si umezi iar gaurile din tavan erau din ce in ce mai numeroase si mai greu de astupat. Picaturile de ploaie ii adunau pe toți in camera care o adopostea pe mama lor. Acolo in zilele ploaioase, pantofarului citea povesti mamei sale si celor doi frați mai mici , povesti prin care spera el aveau sa ii facă sa uite tristețea si să le dea motive să zâmbească.
Dincolo de toate acestea, pantofarul avea acel modest simt al bucuriei. Găsea suficient un zâmbet pentru a-i face ziua mai frumoasă iar sutele de multumiri primite din partea celor care îi apreciau munca îl făceau sa nu renunțe niciodată la visul său.
Care era visul pantofarului? Visul sau era acela de a face oamenii fericiti, de a-i face sa zâmbească. Satisfactia sa era imensa. Chiar daca el era nefericit, chiar daca toate nacazurile se abateau asupra sa. Chiar daca in final avea sa cada rapus din cauza bolilor sărăciei.
Visul său a rămas ca tu să fii fericit !!!