Ți-ai revărat din nou culorile vii
Pe line cărări, ce urcă spre suflet,
Pe cerul de seară, cu luciri arămii
Ai ridicat ferestre înalte spre cuget.
Mă îmbii mereu cu dimineți de ceață,
Mă lași să mă înfrupt din roade bogate
,Din frunze și ramuri faci cetate semeață
-Îți scuturi amar strălucirile toate.
Ai cerul senin, sau nori plumburii
,Ai zile și nopți ce trec parcă în goană
,Natura îți cântă la ceasuri târzii:
Ale tale sunt toate culorile toamnă!
M- ai lăsat
La margine de vis albastru
M- ai privit doar în treacăt
Și ai alergat pe un nor.
A rămas doar ecoul
Asurzitor și rece
Care mă sfârtecă perpetuu,
Dincolo de pragul nebuniei
Dar tot mai departe
De pragul uitării.
Repetitiv…
Cu zâmbet mă petreci, și cu tăceri rotunde
Și stă să plouă cu privirea ta
Doar un crâmpei de liniște pătrunde
Și se așează fără veste-n viața mea.
Eu te – nvelesc în umbre de hotare
Și-ți las o mărturie fără umbră,
Tu te-ai închis în cercuri dulci-amare
Lăsând în urmă o tăcere sumbră.
Nu pot să-ți împletesc din visuri un destin,
Nu cer să dai crezare ofrandelor de ceară,
Pot numai să adulmec spre cerul tău senin
Și să îmi cert mereu trăirile de seară!
Și sorb adânc miresmele pulsânde
Iar sufletul tăcerile – și adună
Lucirile albastre – mi sunt crescânde
Și am învățat să nu privesc în urmă!!
Am dat numele tău
Visului meu albastru,
Făcând din semnul său
Un templu și un astru.
Am dat trăirii sens
De dor și agonie
Și am fremătat intens
La porți închise, mie…
În cântece de dor
Mi-am sufocat destinul,
Și-n vorbe care mor
Mi-am „savurat” veninul…
Și totuși mai doresc,
Printre trăiri precare
Mai este azi firesc
S-am semne de-ntrebare?
Toamna asta,
Are culorile tale
Ce se preling peste mine
Ca un blestem al realității.
Gonind peste şoapte
Am semănat clipei
Străluciri eterne
Precum chipul tău.
Timp albastru…
Mă gândesc acum la tine,
Că tu astăzi te gândești la mine,
Și cum mă gândesc eu așa, că te gândești la mine,
Mă mai gândesc că e plăcut să știu că te gândești la mine,
Iar gândul meu la tine
Se întâlnește cu gândul tău la mine!
Dar mă mai gândesc uneori la tine,
Și mă întreb, că dacă tu nu te gândești la mine?
Atunci gândul meu la tine,
Ucide gândul tău care nu se gândește la mine,
Ca să-ți rămână numai gândul tău spre mine
Atunci când nu te gândești și tu la altceva…
P.S. Acesta e un pamflet, dar cui îi pasă??? 😛 😀 :))
Plouă mereu
Cu chipul tău
Peste sufletul meu
În cer și-n vis și-n hău
Te strig mereu,
Cu urlet mut,
În vers tăcut
Instantaneu.
Și-i SEARĂ!
Lasă – mă să – ți mai culeg un vis
Să simt
Să doară
Și să strig
Pe vârful unui nor perfid
Să te zidesc în mine
Căci nu mai e nimic
Albastru și concret,
Sau poate e ecoul
Și – i încă viu!
Nor de fum,
Lăsat în drum
Vifor alb,
Strigăt postum,
Gând nebun
Tunet slab
Visul – scrum.
Doar noaptea
Am să- ți descânt un vis
Şi ți-l voii înveli
În culorile toamnei.
Să devină doar semn de întrebare
Pentru tot ce nu a fost spus.
Am început să scriu
Despre răni adânci
Ce nu lasă cuvintele
Să străbată distanțe.
Petrec doruri
Înecate în neputința
De a fi crezute.
Ce bine că (eu)
Nu-ți sunt de ajuns…
Mă nasc umbră,
din drumuri prăfuite,
scriu adiere
și nu aud ecoul.
N-am învățat
să cresc aripi
pentru azi și mâine
și cad în muțenie.
Dacă aș fi un strigăt,
tu ce ai fi?
Sunt gânduri care ard
de aceea trebuie rostite
măcar uneori
să nu devină reazem
neputinței.
Sunt imagini vii
nu doar năluci diforme,
și totuși
dacă le-ai fi văzut
nimic n-ar fi schimbat
ziua de azi.
Sunt șoapte care zac nestinse
pe creștetul unui zâmbet amar
alături de zări necuprinse
de visul meu secular.
Un singur drum…
Am hotărât
să-mi unesc singurătatea
cu mine însumi,
știu că n-ai nimic împotrivă
știi că și dacă ai avea,
ar fi tot una.
Flacără.
Poți retrăi
doar altfel
ceea ce ai trăit cândva
intens
și n-ai înțeles atunci
și nu vei mai putea înțelege
niciodată
decât crâmpeie din ceea ce ai simțit.
Ne rămâne doar strigătul
ca un ecou
inutil.
De ce-ți sunt ochii umezi de străluciri albastre?
Eu nu mai sunt acolo, să-ți caut flori prin glastre.
De ce taci fără noimă, când totul are sens?!
Plecat-am spre tărâmul nimicului imens.
De ce-ți ascunzi privirea, prin conuri reci de umbră?
Îmi strig doar mărginirea, în disperare sumbră.
De ce să-ți fie frică, de umbra mea diformă?
Căci sufletul meu are, de mult chiar a ta formă.
Și fără închipuiri…
Azi,
era să uit să mă gândesc la tine,
așa încât,
ecoul gândului de ieri
m-a certat atât de tare.
încât mâine
nu mă voi putea gândi la altceva.
Plecări iminente
Ai uitat,
e atât de bine că uiți
fiindcă amintirea
poate să dea fiori.
Uită,
să poți râde prezentului,
senină, fără înfiorări
să mai poți uita și mâine,
și să mai râzi și atunci!
Lasă amintirile
să năpădească suflete oarbe
și împietrite!
Respir.
Închide cartea, sunt semne de rouă
pe pajiștea nouă
și vântul se pierde
pe-o ramură verde
Închide cartea, furi zâmbete calde
pe cer să se scalde
zvâcniri împletite
în doruri rostite
Închide cartea, ai zile albastre
și florile-n glastre,
minuni împlinite
desfătări inedite
Închide cartea, ai drumuri întinse
spre cugete ninse,
amintiri înecate
în cântec de noapte.
Deschid cartea. Și tac!
Sunt
la mii de ani lumină distanță
de privirea ta.
eşti mereu imagine
vie
sau blestem?
Rămâne strigătul interior,
atât…
