oct.31

Se cunună robul lui Dumnezeu Jude cu robul lui Dumnezeu Puiu

Publicat pe de
Standard

Dacă intri în sală la Jurnalul unei cameriste fără să știi ce film e, în prima jumătate de oră e posibil să te crezi la un film de Cristi Puiu. Știm deja că filmul românesc-egal-ciorbă, dar mi-e greu să cred că nu e intenționată discuția despre nenorocita aia de supă tom kha gai din Jurnalul… Supa asta tailandeză este o temă importantă în Sieranevada, reprezintă evadarea personajelor din cenușiul bucureștean într-un spațiu exotic luat în posesie discursiv. De fapt, în Sieranevada, discuția despre tom kha gai dă tonul unei zile de sîmbătă, condusă între tragic și comic cu mînă de maestru, iar în filmul lui Jude, îți dă cheia de descifrare a poveștii. Mutarea poveștii lui Jude într-un spațiu nou-colonialist, precum Franța, fieful lui Puiu, vine cu o resemantizare a exoticului, într-o cheie de lectură neocolonială.

Familia franceză din Jurnalul… trăiește într-un spațiu în care supa tailandeză mult-discutată în Sieranevada (fără ca acolo să fie prezentă, dar pusă în opoziție continuă cu meniul românesc al pomenii care se pregătește, ciorba și sarmalele) are alte valențe; supa asta discursivă și reală, gustată cu polonicul direct din oală (cît de bizar, pentru francezi, mulțumesc D. pentru semnalare!), vorbește despre realitate și acces, nu despre aspirații. Practic, supa tom kha gai din Sieranevada creează o lectură a opoziției între aspirații (Tailanda) și realitate (Bucureștiul isteric, condus doar de interesul personal și de moment) – iar contrastul cel mai evident este cel cu supa (probabil cu perișoare) pe care un personaj feminin tînăr o varsă în poala personajului feminin ”bătrîn”, apărător al comunismului. Asta după disputa inițială dintre două personaje: este supa asta o supă roșie sau o supă albă?

În Jurnalul…, însă, tema asta este luată în posesie exact pe dos: tom kha gai-ul, gătit de menajera româncă pentru familia de francezi pe care-o servește/slugărește, se află pe sobă, în cratiță. Este, există, a fost gătit, dar micul nucleu de dispută din jurul supei ăsteia este legat de originalitate. Bărbatul, tatăl de familie, angajatorul menajerei, chestionează originalitatea supei, conformarea ei cu rețeta și cumva autenticitatea acesteia dintr-un motiv împrăștiat evident, cu multă larghețe chiar, pe masa din bucătărie a familiei de francezi: două funduri de lemn, unul tocit de-atîta folosire, curbat, ars într-o parte, iar celălalt mai puțin mutilat de vremuri, un semn (index, în lectura lui Charles Saunders Peirce) al românismului/românizării/colonizării-pe-dos a spațiului francez. Pater familias își exprimă destul de clar îndoiala referitoare la autenticitatea supei, sugerînd, în ciuda protestelor menajerei, care jură că a urmat cu strictețe rețeta, că ar fi fost cu necesitate infuzată cu un element de românitate (prezent copios în jur, sub forma celor două funduri de lemn și a feței de masă și poate și-n alte elemente pe care nu le-am putut reține, atentă și iritată surd de folosirea în exces a șervetelor de hîrtie de pe o rolă, de către menajeră, pentru a șterge niște smîntînă cursă pe masă). Bărbatul sugerează, de fapt, că e imposibil ca menajera româncă să nu fi făcut ea vreo formă de transfer cultural, să nu fi schimbat nimic din rețeta acelei supe iconice sau definitorii pentru exotismul absent, iată, și din viețile francezilor, dar prezent sub forma supei ca icon, indice și simbol, concomitent. De aici și nucleul de neînțelegere al filmului, politica și politicul.

Dar pînă acolo, filmul e înțesat cu citate de tot felul, pop culture-ul infuzează totul, personajul stăpînului, monsieur George din piesa în care joacă menajera preia vocea Laurei Fabian, je suis malade, completement malade… Mosieur George aproape cîntă, e drept, e un cîntec de lebădă, iar filmul unește punctele ăstea pe care de fapt nimeni nu cred că le-a trasat, ele pot să fie reale, intenționate, plantate, voite – sau nu. Să se regăsească doar în lectura spectatorilor, în funcție de bagajul cultural, de sensibilitățile personale, de idiosincrazii și, poate, de fantezie.

…A doua mare asemănare dintre filmele lui Puiu și acest Jurnal al cameristei este dat de însăși piesa de teatrul, după Mirbeau – există ceva Puiu-esque în modul de montare a piesei, ceva ce bate spre Malmkrog sau spre Trei exerciții de interpretare. Dar despre asta, altă dată.

oct.30

O vară plină de nimic

Publicat pe de
Standard

Uneori, pe stradă, prin autobuze sau trenuri, întîlnesc persoane (personaje?) care mă fascinează dincolo de privirea aia cu o secundă mai lungă, pe care i-o poți arunca cuiva fără să pară că te holbezi. Motivele sînt diverse – poate o vagă calofilie face să arunc o privire mai lungă către oamenii ”frumoși”, privirea aia antrenată ani și ani de făcut poze. Privirea care caută simetria – curba perfectă, a cărei ecuație matematică nu o să o aflu niciodată, pentru că nu există ecuația care să descrie perfecțiunea unei linii umane. Frumusețea asta, de cele mai multe ori feminină, de toate vîrstele – și poate mai ales de vîrsta a doua și a treia – mă deturnează chiar și din cele mai adînci reflecții, din cele mai negre, din cea mai strînsă cursă prin oraș, contra nemesis-ului meu, timpul.

Alteori le văd prin filme, fețele acestea fascinante. Dar pentru mine fascinația cinematografică, scopică, hrănită bine de gros-planuri, de obiectivele foarte precise, de impudoarea camerei care se apropie și-ți arată și ce-ar trebui să rămînă ascuns ochiului public, nu e doar despre exterior, despre chip sau trup, ci are de-a face mai mult cu interiorul, cu omul.

Asta am constatat aseară*, cînd personajul principal – după cantitatea de timp cît se află pe ecran, raportat la celelalte personaje – din A Summer of Nothing (R: Alina Manolache) a descins de pe ecran în fața ecranului, în sesiunea de Q&A de după proiecție. Mady, grecoaica fotograf, femeie, mamă, angajat la rent-a-car, prietenă mai ales, mai ales prietenă a regizoarei Alina Manolache. Față de care-am simțit o identificare tot filmul, sau măcar cît a stat pe ecran. Și care în carne și oase” era și mai fascinantă.

Și toată povestea de pe ecran, prietenia pe jumătate trădată, atașamentul evitant al regizoarei, prietenia înțeleaptă a lui Mady, mi-au bîntuit gîndurile pe drumul spre casă. Rar mai vezi un film care pare să fie despre ceva, dar este despre altceva și să fie atît de evident despre altceva, încît e posibil ca pînă și cine l-a făcut să fie de fapt orb la adevărul din spatele lui.

Sau poate mă înșel.

oct.30

Histoires de la nuit

Publicat pe de
Standard

Am ieșit de la filmul ăsta, Histoires de la nuit (de Lea Mysius), cu sentimentul distinct că am revăzut zece alte filme – deodată, în aceeași seară.

Povestea avea în ea ceva contrived, la început. Genul de poveste pentru clasa de mijloc, cu fantezii psihanalizabile, care amestecă pictorița cu crescătorul de vaci cu soție cu rădăcini nord-africane care lucrează în planificare urbană. În care personajul sărac cu duhul a și pictat la spitalul de nebuni, care se bîlbîie convenabil cînd explică lucruri ce țin de soarta lui, dar emite fără ezitare sintagme precum liminal spaces, în engleză.

Dar după ce accepți că ăstea-s personajele, parcă cioplite din topor de-un scenarist (de fapt, filmul e o ecranizare a unui roman), după ce povestea începe să curgă într-o direcție fără întoarcere, începi să vezi (și) altceva decît artificiul. Începi să vezi patchwork-ul, bricolajul în cinema, dar mai ales, vezi omagiile (celebrele ”nods”, un termen care mă irită de cîte ori îl întîlnesc). Pentru că cea de-a doua parte a filmului pare un omagiu adus multor filme, dar mai ales lui David Lynch și relației bolnave dintre Frank și Dorothy – poate nici nu mai e nevoie să precizez filmul, dar am s-o fac, totuși. Frank and Dorothy din Blue Velvet. Nu doar pentru că pe omologul lui Frank îl cheamă Franck, nici pentru că Nora, Thomas și Ida, celelalte personaje, au nume care sunt tot atîtea trimiteri către alte filme, personaje biblice (Toma necredinciosul) sau alte situații. Ci și pentru senzația de stranietate dată de relația toxică, bolnavă a celor doi, Franck și Nora/Leyla, pe care o recompunem din două-trei schimburi de replici. Și pentru lectura psihanalitică pe care-o poate declanșa.

Și cumva e acolo și puțin Kill Bill, puțin din orice film despre o întoarcere a trecutului amenințător într-un prezent aparent liniștit sau despre casa luată cu asalt de un personaj violent. A History of Violence, Funny Games, poate și Cape Fear, Uciderea cerbului sacru, orice film despre glasul sîngelui și copilul care trebuie să aleagă între părintele de sînge și cel care l-a crescut.

Însă cu toate aceste influențe și asemănări, cu tot neverosimilul unora dintre personaje (zici că mă uitam la R.M.N., la un moment dat) filmul mi-a ”plăcut”. Chestia aia care merge paralel, uneori (foarte rar, de fapt), cu ”valoarea” filmului. M-am uitat pînă la capăt, n-am ieșit din sală, deși seară/oboseală/tîrziu; am empatizat, am stat pe marginea scaunului la cîteva scene, ba chiar am găsit încă de la jumătatea filmului cheia de decodare și finalul (am știut cum vor sfîrși personajele).