Feeds:
Articole
Comentarii

E martie, soarele începe să încălzească pământul rece din care au răsărit primele flori mirosind parcă a înviere, iar odată cu cele dintâi zile de primăvară ne gândim, poate mai mult decât în alte anotimpuri ori luni, la mame (sau bunici). Sunt zilele în care, împinși de cutume și datini, fii și fiice mergem sfioși să oferim o lalea parfumată celei ce ne-a adus pe lume și ne-a îngrijit cu dragoste (imperfectă desigur) până ce am devenit adulți, într-un gest prin care socotim că ne-am putea șterge absența din viața lor, respectiv lipsa vizitelor sau apelurilor.

Trăind într-un veac în care individualismul este norma, iar materialismul cu goana lui continuă după realizare ne acaparează timpul și energia, uităm adesea că una dintre poruncile Decalogului (Exod 20:12), reiterată  în Noul Testament (Efeseni 6:2), ne spune cu slove săpate în istoria milenară a umanității, că avem o datorie sfântă față de părinți: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta… !”

Deși porunca vizează în principal ascultarea copiilor de părinți în perioada cât aceștia sunt sub grija lor, cred că ne este suficient de clar faptul că prescripția nu face trimitere la cinstirea memoriei celor ce au fost cândva părinții noștri, ci la o responsabilitate prezenta, cotidiană, care ne revine acum și aici, cât ei încă mai au suflare și se pot bucura de gesturile noastre de recunoștință.

În urmă cu mulți ani, adolescent fiind, am asistat la o discuție între un domn și o bătrânică ce-i spunea acestuia că își dorește, după moartea sa, copiii și nepoții să-i pună crini albi pe mormânt, moment în care bărbatul a întrebat-o:

„- Bunico, ce ai prefera: să primești după moarte cele mai frumoase flori, să-ti spună copiii cele mai dulci cuvinte când vor fi venit la mormântul tău sau să-ți ofere toate acestea cât încă ești în viață? 

– Sigur, mamă, ar fi bine cât trăiesc, că apoi mai știu eu ce fac ei…”

Adevărul trist este că uneori sau chiar adesea dovedim că cinstim mai mult memoria părinților (ori bunicilor)  decât i-am cinstit pe ei cât au fost în viață, acționând prea târziu.

„Cât mai suntem, cât mai sunt , mângâiați-i pe părinți”, spunea Adrian Păunescu. Pentru că vor veni zile când gesturile noastre vor fi inutile pentru ei. Atunci nu se vor mai bucura nici de flori, nici de timpul petrecut „împreună” lângă piatra lor funerară, nici de cuvintele pe care le vom fi rostit cu lacrimi de dor, cum ar fi „te iubesc!” ori „mulțumesc pentru că m-ai crescut!”.

Același poet mai sus menționat afirma:

Cine are părinți, încă nu e pierdut,
Cine are părinți are încă trecut.

La aceste cuvinte as putea adăuga:

Cine are părinți are responsabilitatea să le ofere cinstea cuvenită!

O vizită în casa lor, un apel săptămânal ori un mesaj prin care să îi întrebăm cum se mai simt, o floare, ciocolata preferată sau fructele favorite ori orice alt gest dezinteresat – pentru că de prea multe ori îi sunăm sau îi vizităm doar atunci când avem nevoie de ajutorul lor (cineva spunea în timp ce telefonul îi suna fiind apelat de unul dintre copii: „sigur vrea ceva, altfel nu m-ar fi sunat…”), toate acestea înseamnă cinstirea lor, iar în cele din urmă cinstirea părinților înseamnă ascultare de Dumnezeu.

Mai jos aveți un link cu o interpretare modernă a poemului lui Adrian Păunescu, Repetabilă povară, care are legătură cu subiectul tocmai prezentat:

https://youtu.be/vh2R9SsL510?is=7TEKo8a1QIwfv1-H

În cartea profetului Isaia, găsim scrise următoarele cuvinte prin care acesta descrie începutul teofaniei de care a avut parte la chemarea sa în slujba Domnului:

În anul morții împăratului Ozia, L-am văzut pe Domnul șezând pe un scaun de domnie foarte înalt, și poalele mantiei Lui umpleau Templul. (Isaia 6:1)

Într-un context deloc fericit, care a însemnat moartea unuia dintre împărații de excepție pe care i-a avut regatul lui Iuda, Ozia, în timpul căruia împărăția din Sud s-a bucurat de restaurare și prosperitate, Isaia Îl vede pe Domnul, stând pe tronul Său etern, domnind peste istorie și peste întregul univers.

Deși circumstanțele par nefavorabile odată cu moartea suveranului lui Iuda, cu sfârșitul uneia dintre cele mai lungi și benefice domnii din istoria împărăției divizate, Isaia Îl revelează pe Dumnezeu tronând și fiind în controlul absolut al lucrurilor, dincolo de toate aceste circumstanțe.

Imaginea unui Dumnezeu Suveran care domnește în mod constant și neperturbat peste lumea noastră, ar trebui să aducă pace în inimile noastre, deși anume evenimente ne-ar putea face să credem că destinele umanității stau în mâinile unor oameni politici puternici sau în mâinile unor elite financiare mondiale.

De asemenea, în perioadele dificile din viața noastră, în care lucrurile nu sunt deloc așa cum ne-am fi dorit să fie, să ne amintim că Dumnezeu nu Și-a părăsit niciodată tronul și nu a abandonat controlul: El ține în mâna Sa istoria umanității și chiar istoria vieților noastre, El împărățește peste împrejurările neprielnice nouă și peste suferințele noastre, El pune și coboară pe regii lumii, El șade în ceruri și râde (Ps. 2:4) de planurile celor influenți care cred că ei dețin controlul ultim.

Ce veste bună pentru noi: Dumnezeu este pe tronul cel mai înalt al Universului, El este Suveranul Absolut, El are ultimul cuvânt de spus în dreptul nostru, personal, cât și în istoria creației Sale!

Deși începem viața spirituală și suntem născuți din nou doar prin credința în jertfa lui Hristos, venind la El cu mâinile goale pentru a primi în dar ceea ce nu am putea să câștigăm niciodată prin eforturile și faptele noastre, contextul creștin în care trăim (poate biserica din care facem parte), cât și gradul de înțelegere al evangheliei la nivel personal, ne influențează modul în care ne vom continua viața creștină.

Există, într-un mod general, două modalități de a trăi viața creștină: sub lege – care aduce cu sine un sentiment permanent de condamnare, oboseală, nesiguranță și o continuă frustrare… sau sub har, prin credință- un mod de viață care produce bucurie, siguranță, liniște și care este, de asemenea, un teren fertil pentru progresul în sfințirea personală.

Cele două stiluri de trăire a vieții creștine se referă la modalitatea (mijlocul) prin care în cotidian ne considerăm sau nu acceptați ori acceptabili înaintea lui Dumnezeu: fie considerăm că suntem acceptați și vrednici de a sta înaintea lui Dumnezeu datorită reușitelor noastre spirituale, motiv pentru care în zilele noastre bune (în care am trăit în standardele propuse) ne simțim mai acceptați și gata pentru Împărăția și revenirea Lui, iar în zilele noastre mai slabe, cu nereușite spirituale, ne gândim că am fi mai puțin acceptabili și ne cuprinde un sentiment de nesiguranță; fie considerăm că acceptarea noastră deplină, necondiționată, sigură, neîntreruptă, e legată de ceea ce Hristos a făcut pentru noi și în locul nostru– noi suntem acceptați în baza meritelor Lui – și în cele mai bune zile ale noastre, cât și în cele mai slabe zile alea noastre.

Așadar, viața noastră de credință, în esență, simplificând lucrurile, fie va fi o luptă continuă și plină de frustrări de a câștiga acceptarea lui Dumnezeu prin ceea ce facem- ne rugăm, citim Scripturile, mergem la biserică, ne străduim să ascultăm de poruncile Lui, toate acestea pentru a fi acceptați, fie este bucuria de a fi acceptați pe deplin și în mod nemeritat, în contul lucrării suficiente a lui Hristos, caz în care ne vom ruga, vom citi Scripturile, vom căuta părtășia sfinților, ne vom da silințele să ascultăm de poruncile Lui, ca urmare a faptului că El ne-a oferit în dar ceea ce nu meritam și nu am fi putut obține vreodată: mântuirea.

Cu alte cuvinte, potrivit Scripturii, dacă suntem născuți din nou, noi nu ar trebui să facem lucruri ca să fim acceptați, ci ar trebui să le facem din dorința de a asculta de Cel ce deja ne-a acceptat, ne-a iertat păcatele, ne-a îndreptățit și ne-a dat o identitate și o natură nouă.

Aceasta ar trebui să fie legătura de cauzalitate între faptele noastre, ascultarea noastră de poruncile lui Dumnezeu și acceptarea noastră, respectiv cele dintâi să fie rezultatul mântuirii noastre, și niciodată cauza sau temeiul acesteia. Oridecâteori inversăm lucrurile, nu facem altceva decât să trăim sub lege, în legalism, iar consecințele vor fi cele enumerate mai sus (frustrare, nesiguranță, neliniște, autocondamnare).

De altfel, consider că întreaga viață creștină pornește de aici, de pe temelia că toți ce cei se încred în Isus sunt acceptați, prin har. Chiar viața de sfințire și puterea de a birui păcatul izvorăsc din această sursă: suntem ai Lui, suntem acceptați, suntem îndreptățiți, El a făcut totul pentru noi și în locul nostru. De aici izvorăsc atitudinea de închinare, adevărata bucurie, smerenia și orice gând de sfințire sau slujire, lucruri pe care le-am constatat și din propria-mi experiență.

Așadar, viața noastră creștină cotidiană va trebui așezată pe temelia adevărului că suntem acceptați exclusiv și în mod deplin doar în baza a ceea ce a făcut Hristos! Nimic de la noi, totul de la El, totul prin har!

Deci, ce vom face noi cei născuți din nou care am primit acest har? Nu vom face noi nimic? Nicidecum! Vom dori să facem tot ce ne stă in putință în ascultare și în dragoste de Dumnezeu, dar nu pentru a fi acceptați, ci pentru că suntem acceptați prin har, pe deplin, pentru totdeauna. Aceasta este viața la care suntem chemați și care curge din evanghelia lui Hristos. A Lui să fie toată gloria!

La final, vă las fiecăruia o întrebare care necesită un răspuns: tu ești acceptat sau te străduiești să fii?

Zilele acestea m-am tot gândit la evidențele pe care le avem pentru existența lui Dumnezeu.

Probabil cel mai bun argument (argument pe care îl folosește de asemenea și Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Romani) este cel al naturii, denumit în teologie și revelația generală externă.  (În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vecinică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit, dela facerea lumii, cînd te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Romani 1:20)

Munți și oceane, galaxii cu mii de stele, dar mai ales lumea vie– cu păsări, fluturi, iguane, pești, lei și mai ales ființe umane, toate reclamă existența unui Creator.

Nimeni găsind un tablou atârnat într-un copac dintr-o pădure nu ar putea accepta că el a apărut întâmplător, în urma acțiunii forțelor oarbe ale naturii. Și nimeni văzând o construcție, cu diverse camere, geamuri, uși și utilități, nu ar presupune că a apărut singură, aleatoriu, fără vreo cauză inteligentă și fără vreun scop determinat.

Ordinea și complexitatea din natură, dar mai ales din lumea vie, ne sunt indicatoare ale existenței unei Inteligențe care le-a conceput. Deși știința poate explica cum funcționează lucrurile în univers (fie că vorbim de cosmos, fie că vorbim de universul microbiologic), ea nu ne-a demonstrat și nici nu ne-a putut explica cum a apărut viața din materia lipsită de viață și nici dacă este posibil acest lucru, întrucât diferența între lumea vie și cea fără viață este una covârșitoare (*vezi nota de la final*).

Cea mai pertinentă explicație (și cu probabilitatea cea mai mare) este cea prezentată de Biblie în Geneza: „La început Dumnezeu…”. Cauza existenței universului material și a lumii vii cu toată complexitatea ei este o Persoană Inteligentă, Eternă și Atotputernică: Dumnezeu. Cel ce singur are viață în El Însuși este sursa vieții în univers:  „Căci la Tine este izvorul vieții.” (Psalmul 36:9)

(*Studiul lumii vii arată faptul că între lumea lipsită de viață și cea vie există o imensă prăpastie, diferența dintre cele două reprezentând „cea mai dramatică și mai fundamentală dintre toate discontinuitățile găsite în natură.” Geneticianul Michael Denton remarca faptul că „între o celulă vie și cel mai ordonat sistem non-biologic—cum ar fi un cristal sau un fulg de zăpadă- se află un abis atât de vast și de absolut, încât depășește orice limită a capacității noastre de a-l înțelege.” John Lennox, Groparul lui Dumnezeu, p. 159*)

Hristos stă atârnat pe cruce între doi tâlhari. El prin care toate s-au făcut, prin care se țin toate lucrurile în ființă și fără de care nicio făptură din cosmosul creat nu ar fi în stare nici măcar de o singură suflare… El se lasă pironit pe lemn de propriile creaturi în cea mai neagră și plină de întuneric zi din istoria omenirii.

Vinerea mare e ziua în care omul își arată totala depravare, urâțenia spirituală, ura și răzvrătirea lui față de Dumnezeu.

Dacă vrem să vedem cine suntem, cât de buni suntem, ce oameni cumsecade și cinstiți suntem, ar trebui să ne întoarcem înapoi cu două milenii, în Vinerea mare. Ne vom regăsi printre cei ce-L batjocoreau și Îl scuipau, între cei ce fără milă râdeau de suferințele Lui ori între oamenii religioși care au premeditat moartea Celui nevinovat, Singurului om fără pată și Dumnezeu în același timp.

Vinerea mare și crucea de pe dealul Golgota sunt timpul și locul unde putem estima corect starea noastră decăzută și urâțenia păcatului.

De asemenea, în Vinerea mare putem vedea măreața dragostea a lui Dumnezeu și glorioasa mântuire câștigată de Isus Hristos, care s-a dat pe Sine Însuși pentru noi și în locul nostru.

În ultimă instanță, El nu a murit ca urmate a voinței unor evreii reglioși invidioși și nici pentru că așa au hotărât romanii sângeroși, ci de bună voie a ales calea morții, pentru a plăti pentru păcatele noastre și pentru a ne îndreptați înaintea justiției lui Dumnezeu.

Vinerea mare a fost cea mai întunecată zi din istoria omenirii, dar și ziua în care Hristos ne-a câștigat o mântuire perfectă și glorioasă. E ziua  în care vedem cine suntem noi- din calea afară de păcătoși, dar și cât de mult ne-a iubit Isus Hristos, care a gustat moartea în locul nostru.

În urmă cu puțină vreme, cineva ( care frecventează de ani buni o anume biserică protestantă) îmi povestește o discuție avută cu o cunoștință comună.

Discuția era în felul următor: cunoștința noastră comună l-a întrebat, într-un mod prietenos, dacă este născut din nou, convertit.

Răspunsul lui a fost: „eu știu…oi fi sau nu…cert e că mă străduiesc!”.

Răspunsul lui, pe lângă faptul că trădează o înțelegere eronată a evangheliei, arată și ce fel de evanghelie defectuoasă este predicată uneori în anumite biserici. O evanghelie care nu-ți oferă siguranța mântuirii (nici în cele mai bune zile ale tale), o evanghelie antropocentrică, ancorată în ceea faci, în realizările și faptele tale.

În urma unei astfel de evanghelii chiar nu e de mirare că oamenii răspund astfel la întrebări de felul acesta, pentru că mântuirea e considerată o chestiune care ține de strădania omului de a se ridica la anumite standarde înalte.

Să predicăm Evanghelia, adevărata evanghelie, evanghelia lui Hristos, a Scripurilor! Să ne ajute Dumnezeu!

Evanghelia falsă produce tulburare. Ea nu poate aduce pace în conștiința păcătosului, pentru că leagă mântuirea acestuia de performanțele sale.

Evanghelia lui Hristos, în prima instanță, tulbură și ea sufletul păcătosului, confruntându-l cu standardul perfecțiunii lui Dumnezeu. Dar sufletul acesta capătă ulterior pace, pentru că salvarea lui se leagă de reușita lui Hristos de pe cruce.

A aflat sufletul tău pacea pe care o oferă evanghelia, prin credința în sacrificiul perfect și suficient al lui Hristos?

(„Nu doar că este o altă Evanghelie; dar sînt unii oameni cari vă tulbură, și voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos” Galateni 1:7)

Chemarea harului

(Ați auzit care era purtarea mea de altădată, în iudaism, cum prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu și căutam s-o nimicesc.
…
Dar când Dumnezeu, care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele și m-a chemat prin harul Său, a găsit cu cale să-L descopere prin mine pe Fiul Său ca să-L propovăduiesc printre neamuri… Galateni 1:13-16)

Uneori ne gândim în mod eronat că experiența convertirii lui Pavel este o experiență singulară, cu Dumnezeu intervenind într-un mod salvator în viața apostolului printr-o chemarea plină de har, în timp ce el mergea într-o direcție complet greșită și total opusă lui Dumnezeu.

Nu, dragilor, orice convertire care a avut sau va avea loc vreodată se datorează exclusiv chemării harului lui Dumnezeu, care întoarce inimile păcătoșilor de la căile lor rele spre Hristos!

Pavel nu L-ar fi găsit niciodată pe Hristos dacă nu ar fi fost inițiativa harului lui Dumnezeu, după planul pe care îl avea cu privire la el înainte de a se fi născut.

Mântuirea noastră se datorează numai harului Său, care a lucrat nu datorită competențelor ori realizărilor noastre, intr-un fel de sinergie (a contribuit și El, dar și noi), ci în ciuda incompetențelor și incapacităților noastre.

Aceasta este frumusețea Evangheliei!

Două mentalități

După ce împaratul David și poporul său au avut parte de o sărbătoare publică, în care s-au închinat comunitar lui Dumnezeu , stau scrise următoarele cuvinte:

„Tot poporul s-a dus fiecare la casa lui și David s-a întors să-și binecuvânteze casa.” 1 Cronici 16:43

Două mentalități diferite: mulțimea care pur și simplu se duce acasă (fără vreun scop mai înalt) și David care se întoarce de la slujba publică hotărât să-și binecuvânteze casa (familia- în traducerea NTR).

Câți dintre noi oare ne întoarcem după slujbele de duminică cu gândul de a ne binecuvânta casele, de a fi o binecuvântare în mijlocul familiilor noastre, împărtășind unii cu alții binecuvântările de care Domnul ne-a făcut parte în mijlocul poporului Său?

Domnul să ne ne ajute la aceasta!

Hristos în Scripturi

Citind cartea Evrei, și nu numai- aproape orice carte a Noului Testament, un lucru care mă impresionează este inspirația și lumina pe care autorul le are în a-L identifica pe Isus Hristos în scrierile Vechiului Testament. Îl vede pe Hristos în scrierile lui Moise, în profeți și în Psalmi. Aproape fiecare carte din VT este privită de către scriitorii biblici de mai târziu, inspirați de Duhul Sfânt, printr-o cheie hristologică.

Pentru că lucrarea Duhului Sfânt este să ni-L descopere pe Hristos.

Din păcate, prea adesea, interpretăm Scripturile într-o cheie umanistă, deformată, moralistă, crezând că este vorba în primul despre noi în ele: noi suntem sau vrem să fim Iosif care își salvează frații în vremuri grele, Moise care scoate pe oameni din robie, Iosua care conduce poporul spre țara promisă, David care îl învinge pe Goliat etc.

În felul ăsta ratăm ceea ce este cel mai frumos in Scripturi și ceea ce este prioritar, și anume pe Isus Hristos. El este Iosif cel nepătat care ne-a salvat, El este Moise care ne-a scos din robia păcatului, Isus este Iosua care ne-a mutat pe tărâmul făgăduinței, în Împărăția Sa, El este David care a învins pe cel ce părea de neînvins.

Ar trebui să ne întoarcem la a-L cauta și la a-L privi pe Hristosul Scripturilor. Asta au făcut apostolii. Și au fost fascinați de ceea ce au descoperit. Iar uimirea aceasta a produs transformare.

De fapt, acesta este modul în care noi suntem schimbați: nu ocupându-ne cu noi, ci privind slava lui Hristos. „Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” 2 Corinteni 3:18

Creează-ți propriul site web, gratuit pe WordPress.com.Creează-ți propriul site web.
Începe cu gratuit