
E martie, soarele începe să încălzească pământul rece din care au răsărit primele flori mirosind parcă a înviere, iar odată cu cele dintâi zile de primăvară ne gândim, poate mai mult decât în alte anotimpuri ori luni, la mame (sau bunici). Sunt zilele în care, împinși de cutume și datini, fii și fiice mergem sfioși să oferim o lalea parfumată celei ce ne-a adus pe lume și ne-a îngrijit cu dragoste (imperfectă desigur) până ce am devenit adulți, într-un gest prin care socotim că ne-am putea șterge absența din viața lor, respectiv lipsa vizitelor sau apelurilor.
Trăind într-un veac în care individualismul este norma, iar materialismul cu goana lui continuă după realizare ne acaparează timpul și energia, uităm adesea că una dintre poruncile Decalogului (Exod 20:12), reiterată în Noul Testament (Efeseni 6:2), ne spune cu slove săpate în istoria milenară a umanității, că avem o datorie sfântă față de părinți: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta… !”
Deși porunca vizează în principal ascultarea copiilor de părinți în perioada cât aceștia sunt sub grija lor, cred că ne este suficient de clar faptul că prescripția nu face trimitere la cinstirea memoriei celor ce au fost cândva părinții noștri, ci la o responsabilitate prezenta, cotidiană, care ne revine acum și aici, cât ei încă mai au suflare și se pot bucura de gesturile noastre de recunoștință.
În urmă cu mulți ani, adolescent fiind, am asistat la o discuție între un domn și o bătrânică ce-i spunea acestuia că își dorește, după moartea sa, copiii și nepoții să-i pună crini albi pe mormânt, moment în care bărbatul a întrebat-o:
„- Bunico, ce ai prefera: să primești după moarte cele mai frumoase flori, să-ti spună copiii cele mai dulci cuvinte când vor fi venit la mormântul tău sau să-ți ofere toate acestea cât încă ești în viață?
– Sigur, mamă, ar fi bine cât trăiesc, că apoi mai știu eu ce fac ei…”
Adevărul trist este că uneori sau chiar adesea dovedim că cinstim mai mult memoria părinților (ori bunicilor) decât i-am cinstit pe ei cât au fost în viață, acționând prea târziu.
„Cât mai suntem, cât mai sunt , mângâiați-i pe părinți”, spunea Adrian Păunescu. Pentru că vor veni zile când gesturile noastre vor fi inutile pentru ei. Atunci nu se vor mai bucura nici de flori, nici de timpul petrecut „împreună” lângă piatra lor funerară, nici de cuvintele pe care le vom fi rostit cu lacrimi de dor, cum ar fi „te iubesc!” ori „mulțumesc pentru că m-ai crescut!”.
Același poet mai sus menționat afirma:
Cine are părinți, încă nu e pierdut,
Cine are părinți are încă trecut.
La aceste cuvinte as putea adăuga:
Cine are părinți are responsabilitatea să le ofere cinstea cuvenită!
O vizită în casa lor, un apel săptămânal ori un mesaj prin care să îi întrebăm cum se mai simt, o floare, ciocolata preferată sau fructele favorite ori orice alt gest dezinteresat – pentru că de prea multe ori îi sunăm sau îi vizităm doar atunci când avem nevoie de ajutorul lor (cineva spunea în timp ce telefonul îi suna fiind apelat de unul dintre copii: „sigur vrea ceva, altfel nu m-ar fi sunat…”), toate acestea înseamnă cinstirea lor, iar în cele din urmă cinstirea părinților înseamnă ascultare de Dumnezeu.
Mai jos aveți un link cu o interpretare modernă a poemului lui Adrian Păunescu, Repetabilă povară, care are legătură cu subiectul tocmai prezentat:
https://youtu.be/vh2R9SsL510?is=7TEKo8a1QIwfv1-H







