Ana mă învață ce înseamnă să trăiești la limita imposibilului și totuși să iubești viața. Ea este izvorul de putere la care te adapi doar privind-o. Trupul ei firav și diform în care încape atâta speranță, chipul ei cu trăsături ascuțite dar luminos, graiul greu de descifrat dar care uneori vorbește despre credință cu înțelepciune unei maici bătrâne și alteori spune glume, toate îți amintesc că în fiecare clipă trebuie să te bucuri că ești întreg, că umbli, că poți vorbi, că poți mânca cu ușurință. Nu ai niciun motiv de nemulțumire. Dacă ea poate trăi așa, țintuită la pat, tremurând din toate încheieturile când simte emoție, așteptând ca mâna grijulie a mamei să o hrănească sau să o spele, repetând la nesfârșit un cuvânt pe care interlocutorul nu îl înțelege, întorcând des privirea către ușă în speranța că cineva va intra să o întrebe ce mai face, înseamnă că și noi ceilalți ne putem duce poverile mult mai ușoare ca a ei, fără să crâcnim. La început e greu să stai lângă ea încercând să maschezi compasiunea, prejudecățile, teama de a nu greși dar cu timpul firea ei deschisă te face să o privești și să o înțelegi ca pe oricare altă persoană. Ba mai mult, te face să o respecți. Ana nu se plânge niciodată, nu judecă, nu reproșează. Doar uneori, amintește că visul ei este să-și trăiască ultimele zile în mănăstirea la care merge în fiecare vară. „Să nu te superi dacă-ți spun pe nume și nu doamnă”, mi-a zis când ne-am văzut a doua oară. „Sunt respectuoasă de fel, dar ar fi ca și cum te-aș ține la distanță și nu vreau asta. Îmi doresc să mai vii chiar și numai o dată sau de două ori pe an. Am nevoie să vorbesc și cu alte persoane în afara celor care stau zilnic în preajma mea,” a continuat. „Nu mă supăr. Doamne, cum să mă supăr? Chiar te rog să faci asta. Știu că ești respectuoasă, educată, inteligentă. Îți promit că voi veni ori de câte ori voi putea” i-am răspuns. Nu am cum să nu merg. Ea este pentru mine dovada vie că iubirea necondiționată există, este oglinda propriei fragilități și așa cum am mai spus, izvorul de putere. Clipele trăite sunt prețioase, sănătatea corpului și a minții este prețioasă, viața toată cu toate ale sale este prețioasă.
Poate că fiecare persoană ar trebui să o viziteze din când în când pe Ana.
Parchetului de pe lângă Tribunalul Bistrița-Năsăud, a deschis dosar penal sub încadrarea de tentativă de omor calificat, elevului de 13 ani care ieri, 19 octombrie a intrat într-o sală de curs cu un cuțit în mână, atacând o profesoară și un elev ce a intervenit în apărarea acesteia alături de alți copii. Profesoara de matematică, în vârstă de 28 de ani a fost transportată de urgență la Spitalul Clinic Județean de Urgență Bistrița și a fost introdusă direct în sala de operații pentru intervenții chirurgicale complexe. Elevul rănit a primit îngrijiri medicale și se află în afara oricărui pericol.
În urma atacului, elevul care a inițiat atacul, a fost transferat într-o secție de psihiatrie infantilă pentru expertiză psihiatrică și evaluare psihologică de specialitate și orele au fost suspendate.
Din informațiile apărute pe rețelele sociale, reiese că atacatorul își plănuise atacul de 8 luni și ura sa era îndreptată împotriva a patru colegi (Edu, Luca, Marco și Andreea), nu doar a celui din clasa a VI-a.
Cazul este unul extrem de grav dar înainte de a pune etichete de „extremist de dreapta”, ură rasială, radicalism ar trebui să analizăm motivele care au dus la acest gen de acțiune și să privim în profunzime, deficiențele societății în care trăim, societate creată tot de noi. Acest caz nu este altceva decât o radiografie a problemelor structurale din actualitatea românească evidențiind vulnerabilități profunde în familie, școală, sistem de securitate, suport psihologic și spațiul digital.
Una dintre problemele principale și grave este ușurința cu care pot fi influențați copiii de algoritmul rețelelor sociale care le livrează conținut violent, faimos pentru efectul de „burlan al urii” (rabbit hole). Persoanele vulnerabile sau izolate care primesc acest gen de informații, tind să-și caute validarea sau răzbunarea inspirându-se din atacuri celebre sau din scenarii extremiste din străinătate, încercând să atragă atenția sau să obțină notorietate prin gesturi extreme. Însă aici, ar trebui să intervină familia și școala care ar putea să identifice la timp semnele de izolare, schimbarea de comportament, relațiile cu ceilalți colegi. Băiatul a transmis pe rețelele sociale mesaje de avertizare a ceea ce urma să facă ,care din păcate au fost ignorate sau netratate cu seriozitate de către colegi, părinți sau profesori. Și există o întrebare importantă la care trebuie să se găsească un răspuns: cum a ajuns un copil exemplar, liniștit și cu note foarte bune, după cum afirmă directoarea școlii, să comită astfel de fapte? În acest caz, ipoteza bullying-ului trebuie analizată atent pentru că abuzul emoțional sau fizic repetat, netratat de adulți, poate degrada sănătatea mintală a unui copil până când acesta răspunde printr-o violență disproporționată ca acesta sau poate conduce la stări de depresie cu final nefericit. Nu cred că se acordă destulă importanță acestui aspect deși au fost destule cazuri de sinucidere în rândul adolescenților exact din acest motiv. Deși există comisii anti-bullying în școli, cazurile concrete arată că de multe ori intervenția rămâne una pur formală sau administrativă, fără impact real în protejarea victimelor. Aici aș adăuga atenția care ar trebui să se acorde copiilor veniți din alte țări cu mentalități și comportamente diferite (indiferent la ce vârstă) care ar putea fi ajutați să se integreze, nu doar de familie ci și de școală pentru că este locul în care acesta își dorește să fie acceptat. Dirigintele și psihologul școlii au un rol important în aceste cazuri prin discuțiile în clasă despre acceptarea noului venit chiar dacă diferențele culturale sunt la început evidente. Cunosc situație concretă de copil venit din altă țară în clasa a IX-a care nici după patru ani de liceu nu se simte integrat. Dar aici descoperim o altă gravă problemă și anume lipsa psihologilor în școli: în România, un consilier sau psiholog școlar are în grijă sute sau chiar mii de elevi, fiind imposibilă identificarea și monitorizarea tulburărilor de comportament sau ale celor de personalitate la copii. În plus există tendința, în societatea românească de a evita să se apeleze la un psihiatru sau un psiholog de la primele semne de deviere comportamentală din teama de a nu stigmatiza copilul și familia.
Un alt aspect este securitatea precară în unitățile de învățământ. Cazul a expus ușurința cu care un elev a putut introduce arme albe și accesorii de camuflaj (cagulă, cască) în interiorul unei instituții de învățământ. Paza școlară este de multe ori una formală, nepregătită pentru scenarii de atac violent sau criză extremă.
Toate cele relatate mai sus sunt importante însă, poate și mai important este statutul profesorilor în societatea românească și chiar în lume, am putea spune. Tratamentul aplicat acestora este marcat de un dublu standard: pe de o parte, societatea are așteptări uriașe de la ei (să fie educatori, psihologi, mentori și paznici), iar pe de altă parte, le oferă un statut social fragil, recunoaștere scăzută și o presiune psihologică în creștere. În ultimele decenii statutul de profesor a suferit o degradare marcantă, școala fiind privită acum ca un prestator de servicii iar profesorul doar un angajat de la care copiii și părinții pretind note mari fără a se lua în considerație efortul și disciplina necesare. Adesea, aceștia sunt jigniți și supuși unor hărțuiri verbale pe grupuri de mesagerie, contestări agresive ale notelor și chiar agresiuni fizice. În fața acestor abuzuri sau acte de violență, profesorii se simt neprotejați de lege și de conducerea inspectoratelor mai ales că regulamentele școlare le limitează pârghiile de sancționare a elevilor indisciplinați, lăsându-i vulnerabili în sala de clasă. În plus, mulți părinți, fiind suprasolicitați de muncă sau depășiți de provocările erei digitale, plasează întreaga responsabilitate a educației celor 7 ani de acasă, a gestionării emoțiilor și a comportamentului minorilor exclusiv pe umerii școlii. Având în vedere toate aceste aspecte nu ar trebui să ne mire faptul că tinerii bine pregătiți nu sunt atrași de o carieră în învățământ.
Doar când se întâmplă astfel de cazuri, guvernanții noștri își amintesc că mai există niște propuneri legislative, precum cea referitoare restricționarea sau reglementarea accesul minorilor sub 14 ani pe platforme precum TikTok, pentru a preveni radicalizarea și expunerea la algoritmi violenți, pe care le scot din sertarele în care au fost aruncate și le propun pentru dezbatere. Însă timpul trece, se va așterne uitarea și pe acest act de agresiune și legea se va întoarce în același sertar pentru că în realitate, după cum se vede, pe nimeni nu interesează vulnerabilitatea profesorilor, degradarea societății sau problemele din educație.
În interiorul nostru există mai mulți demoni care vor să ne stăpânească: al urii, al invidiei, al lăcomiei, al resentimentelor, al vinovăției, al fricii, și lista poate continua… Există zile când un simplu gest, sau o faptă fac ca toți acești demoni să se lupte între ei iar lupta lor să ne sfâșie sufletul. În fiecare dintre noi există si binele si răul pentru că fără rău nu am fi conștienți de existenta binelui si invers. Deci fiecare dintre noi este un om supus greșelii si ori de câte ori ne este greu sa iertăm, la asta ar trebui sa ne gândim. De fapt, dacă ne uităm cu atenție în jur, vedem că nu pe cei păcătoși ca noi ne este greu să-i iertam ci pe cei drepți căci dreptatea lor ne arată nimicnicia noastră. Poate tot așa, îi urâm pe cei credincioși, pentru ca dreapta lor credința ne arată necredința noastră…
Toată ziua aceeași melodie, învârtindu-se în capul meu – Serenade de Chopin. Am ascultat-o de dimineață și mi-a rămas lipită de gând. Ma liniștește…
Văd un fluture și mă uimește…deja s-a dus vara dar a uitat în urmă câteva zile călduroase…Farfalla, mariposa, butterflay, fluture…toate denumirile mi se par potrivite. Ca polenul de pe aripile fluturilor sunt uneori si sentimentele noastre…Risipite fără rost, ne omoară…De ce nu învățăm de la fluturi sa trăim? Deși au viața atât de scurtă ei se bucura de fiecare clipă, de libertate, de soare, de zbor, de fiecare floare ce le iese în cale. Fluturele nu face rău nimănui; nu invadează libertatea altuia, nu înțeapă, nu mușcă, doar se bucură…Se bucură, si bucură…Creează emoții, încântă privirile, dăruiesc frumusețea lor…Si cel mai important, nu cer nimic în schimb…
Proteste violente au avut loc ieri în mai multe țări din Europa.
În Franța protestele au fost alimentate de nemulțumirea elevilor față de condițiile din școli, lipsa personalului și problemele sistemului de admitere universitară. Mișcarea s-a extins apoi, reunind nemulțumiri legate de scumpiri, puterea de cumpărare și serviciile publice. Au revenit în stradă și participanți asociați mișcării Vestelor Galbene, apărută în 2018, relatează Le Monde. Unul dintre principalii factori declanșatori au fost nemulțumirile legate de platforma franceză de admitere pentru instituțiile de învățământ superior, pe care unii tineri o vor restructurată complet și alții eliminată. Relatările de la fața locului menționează sloganuri antifasciste și sloganuri ostile poliției. Mișcarea a inclus și revendicări privind finanțarea educației și condițiile de trai. Manifestații ample, din păcate nu tocmai pașnice, au avut loc în Paris, Marsilia, Lyon și Lille, precum și alte localități franceze. Poliția a folosit gaze lacrimogene și intervenții de dispersare în zonele unde au izbucnit violențe. În Lille, persoane din mulțime au forțat intrări în primărie și au deteriorat încăperi; poliția a intrat ulterior în clădire. Presa a relatat peste 400 de arestări la nivel național. Autoritățile au condamnat vandalismul, iar președintele Emmanuel Macron a făcut apel la exprimarea pașnică a nemulțumirilor, relatează Le Monde.
În Belgia, în Bruxelles și la Liège, au fost proteste inspirate parțial de mișcarea din Franța dar cu revendicări legate de creșterea costurilor educației și reforme despre care studenții se tem că vor limita accesul la învățământul superior. Poliția a folosit gaze lacrimogene și tunuri cu apă. Ministrul de Interne Bernard Quintin a declarat că situația depășise nivelul unui simplu protest și a promis restabilirea ordinii, relatează Reuters.
În Albania, pe 31 mai 2026, activiștii au început să protesteze față de un proiect de complex hotelier de lux într-o zonă naturală protejată, la Zvërnec și pe insula Sazan. Proiectul este asociat cu Jared Kushner și Ivanka Trump. Mișcarea a primit numele de „Revoluția Flamingo”, după păsările care trăiesc în zona de coastă. După luni de manifestații pașnice, începând cu 13 octombrie activiștilor li s-au alăturat studenți și cetățeni nemulțumiți de corupție, locuri de muncă și nivelul de trai, protestele devenind violente. Poliția a folosit gaze lacrimogene, tunuri cu apă și grenade asurzitoare. Au fost raportate incendieri ale unor clădiri, distrugeri și atacuri cu pietre și cocktailuri Molotov. În primele trei zile de escaladare, autoritățile au raportat 71 de arestări și 89 de răniți, dintre care 61 de polițiști. Premierul Edi Rama, a refuzat să demisioneze la cererea manifestanților și a acuzat opoziția că alimentează tulburările; UE a condamnat escaladarea violențelor, relatează Le Monde.
În Torino , mii de studenți au manifestat ieri alături de profesorii lor scandând „nu vrem să mai plătim războaiele voastre”. Revolta lor a fost împotriva înarmării, a războiului, a genocidului, a rasismului, a inegalităților. Au manifestat pentru o școală diferită, pentru justiție socială, pentru libertate, pentru viitorul lor. Ei spun că au înțeles că nu se poate vorbi de siguranță în lume fără să ai siguranță în propria țară.
La Milano a avut loc un marș organizat de gruparea „Italia in Piazza”. În timpul acestuia, grupuri de tineri, unii îmbrăcați în negru și cu fețele acoperite, s-au confruntat cu poliția. Unele grupuri au fluturat steaguri albaneze în semn de susținere a revoltei din Tirana. Poliția a intervenit în repetate rânduri cu șarje după ce au fost aruncate pietre, petarde și bombe artizanale.
Totuși în Franța furia a fost până la acest moment, dezlănțuită și unii pun aceste proteste pe seama imigranților scăpați de sub control. Au apărut filmări cu clădiri în flăcări și ciocniri dure cu forțele de ordine: în Lille – mulțimile au invadat centrul orașului și stațiile de autobuz ai fost făcute praf. Jandarmii au fost atacați. În Marsilia Liceul Victor Hugo, patru angajați superiori – director, adjunct, secretar, șef de echipă – încolțiți, prinși și udați cu benzina. Liceul Saint-Exupéry — incendii aprinse în sălile de clasă. Pompierii care au venit să salveze clădirea – au fost atacați, loviți cu cărămizi, bătuți, și respinși către propriile mașini. Apoi au dat foc mașinilor de pompieri. La Nantes, în Lyon, în Bordeaux în suburbiile Parisului. — 640 de școli lovite într-o singură zi. Autobuze incendiate. Drumuri baricadate. Cartiere întregi închise de bandele de cartier, nu de poliție. 625 de arestați în 24 de ore, 305 de polițiști bătuți, răniți si depășiți numeric chiar pe propriile străzi. Și totuși care a fost răspunsul statului? Au apărut și filmări în care tinerii cântă Internaționala sau strigă lozinci acompaniați de orchestra unui liceu. Sunt informații contradictorii care iarăși ne poziționează de o parte și de alta a baricadei.
Revoltele din aceste zile ne duc cu gândul la cele din 1968 care au început tot în Franța, o societate în schimbare rapidă, în acele timpuri. Nemulțumirile erau legate de regulile universitare, ierarhiile și disciplina impusă de profesori și administrație, lipsa libertăților personale, capitalismul și inegalitățile sociale. Pe 13 mai studenților li s-au adăugat sindicatele care cereau condițiile de lucru și salarii decente.
Dar proteste au existat în mai multe țări din Europa chiar dacă contextele și revendicările au fost diferite. Toată lumea știe despre „Primăvara de la Praga” din Cehoslovacia, care s-a transformat într-o criză politică națională încheiată prin intervenție militară externă. Studenții și intelectualii au susținut libertatea presei și liberalizarea regimului.
În Polonia, protestele au izbucnit după interzicerea unei reprezentații teatrale a piesei Dziady („Strămoșii”), de Adam Mickiewicz. Demonstrațiile studențești au devenit o contestare a cenzurii și a regimului comunist. Poliția și grupuri mobilizate de regim au reprimat manifestațiile; au urmat arestări, exmatriculări și o campanie antisemită organizată de autorități.
În Italia, studenții au ocupat universități și au contestat sistemul educațional elitist, inegalitățile sociale și instituțiile tradiționale. La 1 martie, confruntarea de la Valle Giulia, Roma, a devenit un episod emblematic al mișcării. Și aici, mai târziu, protestele studențești s-au intersectat cu mobilizarea muncitorilor.
În Germania de Vest la Berlin și Frankfurt, studenții au contestat autoritatea statului, continuitatea elitelor asociate cu perioada nazistă și războiul din Vietnam. În iunie 1967, studentul Benno Ohnesorg a fost împușcat mortal de un polițist la o manifestație din Berlinul de Vest. În aprilie 1968, tentativa de asasinare a liderului studențesc Rudi Dutschke a declanșat noi proteste și atacuri asupra sediilor editurii Springer. Poliția a intervenit în forță iar ciocnirile au provocat arestări și persoane rănite.
Sigur că revendicările de astăzi nu sunt identice cu cele de atunci așa cum nici contextele politice, economice, sociale nu sunt aceleași, totuși după anumite perioade de timp, nemulțumirile se acumulează și apar aceste mișcări populare care poate nu rezolvă problemele pe loc dar sunt urmate de ani de reforme și creștere economică până când situația se deteriorează și ciclul se reia.
Încă port chipul mamei în suflet iar dacă uneori se estompează, ochii ei blânzi mă privesc din fotografía pe care o țin pe noptieră…Am zile în care încerc să nu mă gândesc la ea dar durerea e acolo, constantă, pândind un moment de slăbiciune ca să mă invadeze si sa-mi amintească cât de neajutorata era în ultimii ani de viață…
Cu doi ani înainte ca ea să părăsească această lume, după ce m-am în tors din concediu, am scris asta:
„Din ce a fost a mai rămas doar trupul ei micuț, fără putere si poate dorința nespusă uneori de a mai face câte ceva pe lângă casă chiar daca este conștientă că îi este aproape imposibil.
Cândva, când eram o adolescentă, nu puteam să merg pe lângă ea pe drum căci pasul sau sprinten era mult mai rapid ca al meu si-n vara aceasta am dus-o de braț până la biserică sau la dispensar, singurele locuri către care se mai poate aventura.
Cândva, mâinile ei au muncit hectare de pământ, au cusut, au țesut, au croșetat, au frământat pâine si plăcinte iar astăzi stau cuminți în poala căci nu mai au puterea de a mai face ceva…
Cândva chipul ei era plin de viață, plângea, râdea, se enerva, striga , astăzi uneori e inexpresiv, indiferent față de tot și de toate…
Cândva a avut atâta răbdare cu noi, ne-a învățat tot ce-a știut, ne-a alinat durerile, bolile, ne-a iubit cum a putut si adesea fără să spună nimic a înțeles daca eram nefericite iar astăzi așteaptă si ea înțelegere…
Uneori se așterneau tăceri între noi si nu înțelegeam de ce apoi m-am gândit că poate zilele lungi de vara în care stătea si privea prin curte fără să spună nimic au făcut-o să nu-și mai dea seama că are pe cineva prin preajmă…
Apoi erau acele cuvinte…”Nu mă mai strânge Dumnezeu că am trăit prea mult…” și întrebarea ei ca o dojana „De ce s-a ajuns în situația asta de au plecat copiii în cele patru zări si au rămas părinții singuri?”…Și obsesia ei că suntem în anii apocaliptici, că natura se răzbună, că suntem pedepsiți pentru toate răutățile pe care ni le facem unii altor zi de zi, pentru toate neiertările si neîngăduițele…
Copilă bătrână…Aș vrea să pot face minuni si să pot schimba ceva…Știu că e imposibil dar sunt convinsă că Dumnezeu îmi ascultă rugăciunile…”
Astăzi, am rămas cu amintirile și cu dorurile. Fiică bătrână fără părinți.
Cartea „Cânta la Stupca o vioară” scrisă de Constantin Ghiban, am citit-o când aveam 17 sau 18 ani. Pe atunci, trăim și eu cu intensitate tot ceea ce experimentau personajele din cărți. Legătura profundă cu satul copilăriei, dorul permanent de casă, liniștea din codrii Bucovinei, dragostea părintească și relația cu sora, pe toate le-am trăit alături de protagonist. Deși s-a născut la Șipotele Sucevei (14 octombrie 1853), Stupca (satul care astăzi îi poartă numele) a fost locul pe care Ciprian Porumbescu l-a numit întotdeauna „acasă”. În 1865, când Ciprian avea în jur de 6 ani, tatăl său, preotul și scriitorul Iraclie Porumbescu, a primit parohia din satul Stupca. Aici a crescut Ciprian alături de frații săi, într-o atmosferă marcată de spiritualitate și cultură. Fosta casă parohială (din care astăzi s-a păstrat o căsuță tradițională devenită Casa Memorială „Ciprian Porumbescu”) era locul unde familia petrecea momente unice ascultând muzica interpretată de Ciprian care era acompaniat de sora sa Mărioara, la pian. Tatăl său primea vizita oamenilor învățați care erau în trecere, în curtea cu livadă mare, fântână și foișor. Aceștia aveau să devină persoane care îl vor ajuta în carieră la maturitate.
Stupca a fost sursa de inspirație natura și tradițiile din sat lăsând o amprentă puternică asupra creațiilor sale. Foarte multe dintre compozițiile lui Ciprian Porumbescu, inclusiv acordurile de dor din faimoasa sa „Baladă”, au fost concepute sau șlefuite sub cerul acestui sat. Ori de câte ori se întorcea de la studiile din Cernăuți sau de la Viena, Stupca devenea refugiul său creativ, locul unde își recăpăta liniștea interioară și forța de a compune.
Stupca a reprezentat pentru compozitor raiul pierdut în care și-a dorit să se întoarcă în momentele cele mai grele. După ce s-a îmbolnăvit grav de tuberculoză (agravată de lunile de detenție politică îndurate la Cernăuți), a plecat la tratament în Italia, pe malul mării, la Nervi. Deși se afla într-un loc însorit, dorul de casă l-a măcinat permanent și tocmai de aceea, în februarie 1883, simțindu-și sfârșitul aproape, s-a întors la Stupca. În primăvara aceluiași an, pe 6 iunie 1883, Ciprian Porumbescu s-a stins din viață la doar 29 de ani, în brațele tatălui și ale surorii sale, privind pe fereastra casei din Stupca spre codrii Bucovinei.
Printre cele mai populare lucrări ale sale sunt: „Balada pentru vioară si orchestră” op. 29, opereta „Crai nou” pusă în scenă pentru prima dată în sala festivă a Gimnaziului Românesc din Brașov (astăzi Colegiul Național „Andrei Șaguna”), unde pentru scurtă vreme a fost profesor de muzică (1881-1883). A compus muzica pentru celebrul cântec patriotic „Pe-al nostru steag e scris Unire”, muzică ce este folosită astăzi și de către Albania pentru imnul național „Hymni i Flamurit”. De asemenea, a scris și melodia fostului imn al României, Trei culori. „Şi astăzi, astăzi am ajuns să-mi văd dorinţa împlinită, mi-am văzut visul cu ochii, am avut aplauzele frenetice pentru opul meu, am auzit chemând sute de voci, pline de entuziasm, numele meu, m-am văzut ridicat, lăudat, măgulit, laureat. Ce să mai zic, ce să mai aştept de la viaţa mea, de la viitorul meu? Puteam să am şi să mă aştept la o răsplată a studiilor şi ostenelilor mele până acum, mai mare decât am aflat-o acuma? Numele meu este întemeiat, viitorul meu îmi luce cu culorile cele mai vii înaintea ochilor…”, îi scria Ciprian tatălui său după premiera operetei „Crai Nou” de la Braşov, ca si cum ar fi stiut ca viata sa se va sfârsi curând. Astăzi, la Stupca i-a rămas mormântul şi pe cruce ultimele rânduri din „Cântecul tricolorului”, ca răspuns la una din ultimele lui dorinţe: „Iar când, fraţilor, m-oi duce/ De la voi şi-o fi să mor,/ Pe mormânt atunci să-mi puneţi/ Mândrul nostru tricolor”.
„O,dacă mi-ar rămâne și pe patul morții mele sentimentele ce mă însuflețesc, în vigoarea lor de acum,apoi eu n-aș muri ci le-aș duce viu în cea lume…” ― Constantin Ghiban, Cânta la Stupca o vioară
Am investit multe sentimente în oameni, si nu sunt singura dezamăgită nici singura care mai are încă răni de cicatrizat…Dar am învățat o lecție importantă: să nu mai am așteptări de la nimeni…nici măcar de la cei care se presupune că ar trebui să-mi fie foarte apropiați…De ce? Pentru că oricare dintre noi are momente în care crede că doar el are dreptate, că i se cuvine mai mult, că este mai important, momente de egoism în care nu vede decât propria persoană. Aceste momente, aceste sentimente sunt cele care determină atitudini, care declanșează „furtuni” ce cu siguranță ar putea fi evitate dacă am ști să acceptăm că suntem diferiți, dacă am putea privi dincolo de orgolii. De cele mai multe ori conflictele pleacă de la lucruri mărunte: de la un cuvânt care nu am fi vrut să fie spus, de la un gest care ar fi putut fi evitat, de la o contradicție, dintr-o reacție impulsivă sau de la dorința de a ne impune punctul de vedere cu orice preț. Prea preocupați de ceea ce suntem și dorim, uităm că celălalt are propriile sentimente, propriile trăiri, propriile experiențe care-l fac să vadă și să înțeleagă lumea în care trăim, într-un mod diferit. De cele mai multe ori în spatele orgoliului se ascunde lipsa unei stime de sine autentice, frica de a fi judecat, de a greși, de a arăta vulnerabilitatea iar în spatele mâniei poate exista o suferință, o „bătălie” pierdută al cărei rezultat nu este acceptat.
Sigur că relațiile dintre noi ar fi cu totul altfel dacă am face o mică pauză înainte de a reacționa, dacă am avea răbdare să ascultăm până la capăt, dacă nu am judeca, dacă nu am răspunde la provocări dar asta ar presupune un autocontrol permanent și este greu de impus (dar nu imposibil), pentru că în general reacționăm la stimuli exteriori, involuntar. Sunt conștientă că astfel de momente am și eu, că spun cuvinte pe care abia apoi le analizez și înțeleg că au rănit, că există situații în care insist să-mi impun punctul de vedere, că și eu îi dezamăgesc pe cei din jur. Înțelegând asta și făcând un pas înapoi atunci când greșesc, pot să nu rănesc atunci când sunt rănită și pot să văd ceea ce este mai frumos în oameni. Pot să înțeleg că în general, din preaplinul inimilor noastre dăruim fragmente…Fragmente din ceea ce simțim, gândim, suntem…Sigur că niciodată darul nu este întreg…Ce ne-ar mai rămâne noua atunci, si ce am mai avea de dat de-a lungul întregii vieți?
Da, am fost imigrantă. Știu ce înseamnă să-ți dorești să fii acceptat, să te simți integrat, să aștepți omologarea studiilor. Știu ce înseamnă să ți se spună în față sau pe la spate „Întoarce-te în țara ta, nu e loc pentru tine aici” dar și „Ești binevenită, avem nevoie de forță de muncă”. Știu ce înseamnă să auzi comentarii de genul „Românii sunt un popor de hoți și cerșetori” dar și laude precum „Românii sunt oameni inteligenți. Cei mai buni elevi de la Facultatea unde predau sunt copiii lor”. Știu cum este să descoperi că lumea pe care o considerai idilică ți se arată uneori plină de umbre, de incertitudini, de urâciune și cât de mare este deziluzia. Știu cum e să fii singur, neajutorat, să simți cum dorul crește în tine cu fiecare zi care trece până când lași totul și te întorci măcar pentru puțin timp acasă. Știu cum este să-ți fie dor de un fir de iarbă, de îmbrățișarea mamei, de sărbătorile în care erai alături de familie.
Imigrația este astăzi o problemă gravă în vest pentru că în multe țări, precum Anglia, Germania, Suedia, odată cu valurile migratorii a crescut rata criminalității, numărul de violuri, atacurile teroriste, hoția, traficul de droguri, luptele de stradă între bande și lista poate continua. Tocmai de aceea demonstrațiile împotriva imigranților sunt aproape zilnice și sunt de înțeles. Dar pe lângă acești criminali, hoți, violatori, există ceilalți: oamenii muncitori, care duc o viață normală, care încearcă să se integreze. Pe unii dintre ei, i-am cunoscut acolo, în străinătate.
Sergio era din Peru dintr-un sat din regiunea Cusco, bogat din punct de vedere cultural dar sărac din punct de vedere economic. A crescut într-o familie cu cinci frați și lipsa locurilor de muncă și a oportunităților de orice fel, l-au determinat, după ce s-a căsătorit, să ia drumul pribegiei. A plecat întâi el și timp de doi ani a trimis bani soției și celor două fete apoi după ce a găsit un loc de muncă stabil, și-a chemat familia și împreună au reușit să se integreze și să ducă o viață decentă. Totuși, existau momente când apăreau regretele mai ales că distanța mare nu le permitea să-și viziteze pre des țara. Uneori îmi povestea despre dorința de a vorbi limba lor, quechua, un dialect al regiunii din care provenea, despre dansurile și costumele tradiționale, despre liniștea satului și relațiile dintre vecini, despre mâncarea sa favorită – pachamanca (carne, cartofi, porumb și alte ingrediente gătite tradițional cu pietre încinse, într-o groapă acoperită cu pământ) și atunci știam că-l cuprinde nostalgia.
Chinedu era din Nigeria și eram vecini. Avea un băiat pe care l-am văzut rareori (era ori la școală ori implicat în diferite activități. Soția, înaltă , slabă, cu părul tuns foarte scurt, alerga în fiecare dimineață la autobuz. Chinedu, a rămas foarte surprins când într-o zi, în timpul pandemiei, l-am întrebat dacă sunt bine. Mi-a mulțumit în repetate rânduri și apoi ori de câte ori ne întâlneam schimbam câteva cuvinte. Așa am aflat că-i muriseră părinții la distanță de o lună unul de altul pentru că tatăl rămas în viață nu a putut suporta lipsa soției, că el și doamna lui conduceau un ONG prin care îi ajutau pe cei defavorizați și că era de profesie medic. Deși s-a născut într-o țară cu una din cele mai mari rezerve de petrol din lume, viața trăită acolo era o luptă continuă pentru supraviețuire, spunea el. Plecase din Nigeria în urmă cu douăzeci de ani și a cunoscut-o pe Amara, soția lui, pe meleaguri străine. Amara era înaltă, slabă, iar părul tuns foarte scurt îi accentua trăsăturile ascuțite dar fine. Chinedu îmi povestea despre reuniunile de familie, sentimentul de apartenență și cât de mult îi lipsea să vorbească în limba comunității din care făcea parte. Îmi spunea că cel mai mult îi lipsește participarea la Festivalul Noului Yam (New Yam Festival), o sărbătoare tradițională foarte importantă pentru ei în care se celebrează noua recoltă de yam — o plantă cu tuberculi care reprezintă o sursă importantă de hrană — și simbolizează recunoștința, prosperitatea și unitatea comunității. Îmi plăcea să vorbesc și cu el și cu Amara despre, politică, cultură, tradiții, despre dorința mea de a mă întoarce și dorința lor de a vizita România.
Pe Salma, am cunoscut-o la școală. Băiatul ei mai mare era în aceeași clasă cu băiatul meu. Ne întâlneam în curtea școlii când ne așteptam copiii. La început, ne priveam cu neîncredere, apoi zâmbind și într-o zi, nu mai știu care dintre noi a început conversația. Salma provenea din sud-estul Marocului, dintr-o regiune aridă și destul de săracă. Spunea că uneori, vara aduceau apă de la zeci de kilometri și că le era foarte greu. Părinții nu-și găseau de lucru și atunci au hotărât să emigreze cu tot cu cei șapte copii. O perioadă au locuit în Barcelona dar după un timp, părinții s-au întors în Maroc și copiii au plecat care încotro: unii prin Franța, alții prin Belgia, Elveția și Salma cu o altă soră într-o altă regiune a Spaniei. Era o femeie frumoasă. Purta hijab (acel batic care le acoperă capul) care îi scotea în evidență trăsăturile frumoase însă se îmbrăca modern cu fuste și pantaloni. Când copiii au mai crescut, Salma a început cursurile de contabilitate (grad mediu) urmând ca apoi să continue cu cele de grad superior. Este un fel de școală profesională care se face după cele zece clase obligatorii cu trepte de specializare (bazic, mediu și superior) cu posibilitatea de a urma o facultate în specialitatea pe care ți-ai ales-o. Salma își dorea să ajungă studentă iar eu o apreciam pentru voința de fier de care dădea dovadă. Și soțul, care lucra în construcții, o încuraja să urmeze acest drum, atitudine mai rar întâlnită în societatea lor.
Valentina era o altă vecină. Ea și întreaga familie, trăiau în Spania de aproape 20 ani. Au emigrat după criza din 2001 când viața în Argentina era dificilă. Trăiau într-o singură cameră în prag de sărăcie. Mama avea două locuri de muncă pentru că tatăl era șomer. Ea nu avea niciun viitor. Mi-a povestit că momentul culminant a fost când în fața blocului în care locuiau, un adolescent împușcase un altul pentru o pereche de adidași. Privind scena de la fereastră și-a spus că ea nu vrea să-și crească copiii într-un astfel de mediu. Și-a făcut bagajele, a împrumutat bani de la prieteni, rude și împreună cu soțul s-au îmbarcat în avion pentru a ajunge în Spania. Au găsit ușor de lucru și în scurt timp și-au adus și cele două fete. După câțiva ani au chemat părinții. Valentina lucra într-un restaurant de lux din Madrid unde servea adesea persoane cunoscute în spațiul public. Era plină de energie, mereu zâmbitoare și spunea că nu s-ar mai întoarce în Argentina niciodată, chiar dacă situația socio- economică a țării se schimbase. Amintirile ei erau despre o viață trăită în lipsuri, despre nesiguranța de a merge pe stradă și droguri. Era mulțumită că avea familia aproape și destule cunoștințe cu aceeași origine.
Am vrut să scriu despre acești oameni pentru că fenomenul migrației este acum motiv de dezbatere și de revoltă în multe țări europene mai ales că în ultimul timp este clar scăpat de sub control, însă trebuie să facem distincție între migrația ilegală și cea controlată. Tot timpul am spus că sunt puțini cei care pleacă din țara lor de bunăvoie mai ales riscându-și viața. Oamenii fug din calea războiului, a sărăciei, a persecuțiilor religioase sau etnice și caută o viață mai bună. Sigur că printre ei, din păcate, sunt mulți care cresc gradul de infracționalitate mai ales că vin din culturi total diferite, din medii agresive sau cu un nivel scăzut educațional și sigur că nu trebuie să permitem ca Europa să fie transformată într-un câmp de bătălie însă nu putem uita nicio clipă că există persoane ca cele descrise mai sus care pur și simplu își doresc un trai decent și normal.
