(http://revisteaua.ro/old/core/numere/2014/Steaua%201-2%202014.pdf, pag. 50-51)

Dupã debutul cu romanul Coada (2009), promițător artistic dar nu și foarte convingător etic, Dragoș Voicu a revenit în atenție cu romanul Țara de sub fluturi (Sibiu, Ed. A.T.U., 2012, 114 p.). Mult mai recompensant la lectură, deși cu un statut la fel de
incert precum narațiunea precedentă printre speciile literare… În pofida încăpățânării
cu care se recomandă romancier, autorul rămâne un povestitor prin excelență. Nu că ar fi rău așa. Proza română a fost, multă vreme, una în care genul scurt a deținut întâietatea. Nu cred cã acest lucru s-a întâmplat datoritã grabei talentaților autori de a încheia și a publica ceea ce scriau, și nici pentru cã incultura publicului ar fi fãcut mai prietenoase textele concentrate, care nu supuneau la eforturi prea mari. În același timp în care romancierii începuturilor își întrerupeau narațiunile, plictisiți de efortul imaginativ ori intrați în alte feluri de impas, damicelele și berbanții români citeau pe rupte romane franțuzești ample, direct în limba în care fuseserã ele scrise. La mijloc trebuie sã fie, așadar, ceva din aplecarea naturalã a prozatorilor români, iar trãsãturi temperamentale ori adicțiuni culturale secrete – în mãsura în care mie îmi
scapã – ar putea fi vinovate de caracterul succint al anumitor proze care își spun, nu se știe de ce, romane.

În ce privește Coada și Țara de sub fluturi, ambele sunt narațiuni liniare, cu un singur fir  pe care se deșirã acțiunea, nemizând pe construcție și neetalând mari complexități. Cele o sutã șapte pagini de text marcheazã curgerea unei povestiri bine articulate, și
nimic mai mult.

În 2009 notam cã „Dragoș Voicu nu scrie rãu deloc și dacã vreodatã va îndrãzni sã practice libertatea pe cont propriu, nu la ordin, scriitura lui l-at putea ajuta sã se salveze. Sau e deja salvat?”(Tribuna).

Ca și cum m-ar fi auzit, prozatorul și-a luat inima în dinți și, de astã datã, a sãrit de la atitudinea conformist-zeflemitoare la una opusã. Cu Țara de sub fluturi cititorul aterizeazã într-o utopie neagrã din familia celor orwelliene (nu degeaba fluturii provin
chiar din… Orwellia). Principala particularitate a universului prozastic pus în paginã acum este aceea cã evenimentele și atmosfera nu reprezintã decât potențarea stilisticã și îngroșarea – nu foarte mult – a realitãților și senzațiilor de care românul timpului nostru
nu este deloc ferit. Se poate astfel spune cã, în timp ce în planul macro se contureazã o ficțiune, la nivelul micro, al detaliilor, se poate regãsi un realism feroce, aproape un neorealism, datoritã mizerabilismului cu care se confruntã tânãrul erou-narator și familia lui.

Șerban Tomșa o recomandã pe bunã dreptate ca fiind „Parabolã și distopie, [cãci – n. O.P.] cartea lui Dragoș Voicu este o ontologie a destrãmãrii pline de cruzime, o evocare durã a celui mai negru Infern, o Apocalipsã a societãții moderne”.
Mihai Curtean balanseazã însã, în interpretarea pe care o propune, cãtre lectura în cheie avangardistã a textului, cãci, dupã cum formuleazã el, „pornind de la realitatea socialã, Dragoș Voicu metaforizeazã și mhiperbolizeazã, în liniile paranoiei instituite ca metodã
în artã de suprarealistul Dalí”. Nu trebuie însã confundatã paranoia socialã din Țara de sub fluturi cu vreo metodã creativã de felul celei teoretizate odinioarã de numitul pictor suprarealist. Narațiunea lui Dragoș Voicu rãmâne liniarã și continuã, fãrã rupturi,
juxtapuneri tensionale, neverosimilitãți ori șocuri, ororile și promiscuitatea survenind în fluxuri care nu tulburã logica întregului. Tocmai aici se observã talentul scriitorului. Sã scrii astfel, contrapunând atrocitatea viziunii modelului unei narațiuni de facturã
așa-zicând „clasicã”, necontorsionatã, nu este tocmai la îndemâna oricui, mai ales atunci când, în plus, stilul este expresiv și, totodatã, decantat. Iatã o mostrã de realism distopic de felul celui practicat de autor: „Apoi au fost schimbate toate bordurile. Au fost plantate milioane de flori în toate parcurile. Au fost schimbate vechile coșuri de gunoi cu coșuri complicate, inscripționate cu numele orașului. Au fost aduse din Elveția uriașe ceasuri
aurite, cu cadrane din cristal, cu precizia de o secundã la un milion de ani. În fiecare parc au fost amplasate plasme TV uriașe pe care rulau programe de divertisment, iar la fiecare trei ore erau prezentate mãsurile luate de Stat pentru combaterea Crizei. Și populația era sfãtuitã sã stea liniștitã, cãci lucrurile aveau sã își revinã și, în acest timp, banii se rãreau tot mai mult, companiile falimentau, oamenii erau dați afarã sau li se micșora din ce în ce mai mult salariul, pocneau din ce în ce mai mulți pe stradã pufãindu-și ultimul fum, iar Statul a început sã se gândeascã și mai intens la mãsurile care trebuiau adoptate și a instituit taxa pe aer” (p. 47). Tabloul crizei, așa cum o cunoaștem, se înfãțișeazã cu toatã fenomenologia și psihologia pe care le presupune. Dacã i-ar veni cuiva sã înlocuiascã ultimul cuvânt al citatului cu altul, de pildã stâlp, din distopie s-ar coborî pe terenul foarte ferm al realitãții imediate românești. Când cineva i-a atras atenția asupra acestei curioase proprietãți a ficțiunii, de a se confunda, pe ici, pe colo, cu realitatea, autorul a ricanat: „Credeți cã vorbesc despre România în cartea mea? Interesant! //Probabil cã am fost influențat de mediul înconjurãtor și am preluat anumite
elemente, dar cred cã distopia mea se aplicã oricãrei țãri smulse dintr-un sistem și aruncatã într-altul, întro tranziție nesfârșitã. Eu am dus totul la extrem, am
învãluit personajele și o þarã ipoteticã într-o apocalipsã.// Începe deja sã semene cu realitatea? Asta nu e bine!” Singurul model pe care și-l recunoaște aici este altul: „… la Țara de sub fluturi cred cã Saramago m-a influențat puțin, cu Eseu despre orbire”.
Metafora titlului indicã ceea ce se petrece sub fluturi – indicând inferioritatea unui nivel ori caracterul și mai efemer și pestriț al evenimentelor și peisajelor invocate de pana care aleargã pe hârtie decât al frumoaselor și prea puțin durabilelor zburãtoare –,
încifrând, sub aparența sa liricã, un regn și o topologie inferioare, o viermuialã deplorabilã. Dar poate cã prin fluturi trebuie înțeleși doar „funigeii” pe care, trosnind
și pocnind, focul din finalul textului îi înalțã aleatoriu peste locul de unde a pornit. Țara de sub fluturi at putea fi, deci, în cele din urmã, ceea ce rãmâne nemistuit de flacãra purificatoare a revoltei unei populații care a traversat prea îndelung infernul.
De fapt, însã, Dragoș Voicu pare sã fi conspectat atent romanul 1984 și sã fi ilustrat același filon corosiv pe care l-au ilustrat, printre români I.L. Caragiale, Ștefan Zeletin – cu a sa „Țarã a mãgarilor” –, autorii de gulliveriade (cel mai recent fiind Mircea Oprițã) și,
cu voia cititorului, subsemnatul (în Bokia).

În felul ei, și Țara de sub fluturi este un manifest împotriva resemnãrii, în pofida tonului sãu sumbru și al materiei mâzgoase aduse în prim-plan. Mai important mi se pare însã cã ea confirmã vocația de prozator a autorului premiat odinioarã pentru debutul sãu de Ed. Cartea Româneascã. Al doilea volum este superior ca scriiturã și consistențã primului, semnalând o evoluție a conștiinței civice și artistice a celui care îl semneazã.

Prima tranşă de fluturi din Orwellia a sosit mai repede decât se aştepta oricine. Au fost aduşi cu trenuri speciale, o comisie de recepţie a fost numită pentru întâmpinarea trenurilor în Gara Centrală şi pentru efectuarea recepţiei calitative şi cantitative. Fluturii au fost număraţi bucată cu bucată şi au fost inspectaţi pentru a fi verificată conformitatea cu specificaţiile tehnice. Domnul secretar de stat Buflea a fost foarte fericit şi a decis să organizeze imediat două evenimente importante: o demonstraţie de acoperire a zonei de deasupra Palatului Naţiunii şi a împrejurimilor imediate, cât şi Balul de adio al Naţiunii.

Dimineaţa zilei următoare, porţile Palatului au fost deschise pentru a face loc maşinilor de poliţie şi zecilor de camioane cu fluturi. Erau transportaţi în baloane transparente, uriaşe, în care se pompa oxigen. Camioanele se aliniau şi baloanele erau descărcate şi aşezate pe instalaţiile de lansare. Apoi, camioanele plecau pentru a aduce alţi fluturi. În curând a început să se audă zgomot de avioane, pentru că domnul secretar de stat Buflea organizase şi zboruri pe deasupra zonei. După cum spunea dânsul: „Va fi important cum se va vedea de deasupra, nu atât cum se va vedea de dedesubt, din moment ce nu vor mai fi prea mulţi dedesubt, hăhăhă!”. Comisia special desemnată, fanfara, reprezentanţi ai armatei şi poliţiei în uniforme de ceremonie, invitaţii de onoare şi populaţia curioasă îşi ocupaseră locurile şi aşteptau momentul solemn al lansării fluturilor. După ce toţi fluturii au fost aduşi, domnul secretar de stat Buflea a dat semnalul fanfarei pentru intonarea imnului naţional. Câteva oficialităţi şi-au dus mâna în dreptul inimii. Alţii şi-au scos şepcile. Soarele strălucea oficial. Imnul naţional răsuna în curtea Palatului Naţiunii şi se îndrepta către cer odată cu baloanele de fluturi. Pescăruşii roşii amuţiseră şi stăteau suspendaţi în aer fără ca măcar să mai bată din aripi. Baloanele s-au ridicat şi, la o anumită înălţime, s-au deschis, pentru ca milioanele de fluturi să fie eliberate. Fluturii s-au aşezat cuminţi deasupra Palatului Naţiunii, sclipind din aripi şi colorând cerul. Parfumul lor ajungea până la pământ. Asistenţa a izbucnit în aplauze şi urale. Domnul secretar de stat Buflea a dat din nou semnal la fanfară. Un cântec vesel s-a pornit din alămuri şi autorităţile s-au prins într-o horă. Uşor-uşor, aproape toţi participanţii s-au pornit la joc. În curtea Palatului Naţiunii se roteau horele în fiecare colţişor. Fluturii străluceau deasupra, iar soarele băltea ascuns deasupra aripilor lor. Pescăruşii roşii coborâseră în ţărână şi îşi îngropaseră ciocurile în pământ.

Balul de adio al Naţiunii a fost organizat cu mare atenţie la detalii şi, bineînţeles, cu mare fast. Au fost rezervate aproape toate sălile Palatului Naţiunii, cât şi curtea acestuia, pentru popor.

Cinci săli au fost rezervate numai pentru politicieni, miniştri, secretari de stat, generali, prefecţi şi primari, directori şi sefi de servicii. Pentru aceşti demnitari au fost alese Sala Unirii, Sala Marilor Realizări Naţionale, Sala Poporului, Sala Reprezentanţilor Patriei şi Sala Iubirii de Ţară. Alte 10 săli de dimensiuni mai mici au fost destinate pentru reprezentanţi ai forţelor armate de rang superior şi prostituate, acestea fiind invitate ca semn de apreciere pentru înalta contribuţie adusă la bugetul de stat. În continuare, 5 săli au fost rezervate, ca dovadă de înaltă clemenţă, pentru o mie de puşcăriaşi aflaţi sub pază, care urmau să fie eliberaţi în câteva zile prin decret prezidenţial, iar întreaga curte a Palatului Naţiunii era destinată poporului care dorea să participe la Balul de adio al Naţiunii.

Sălile destinate demnitarilor de vază erau cele mai interesante, ele fuseseră special reamenajate pentru acest eveniment. Toate tablourile istorice aflate în celelalte încăperi fuseseră înghesuite aici, lângă tablourile deja existente, pentru că aşa spusese domnul secretar de stat Buflea: „Să puneţi, bă, toate tablourile în sălile unde o să fim noi! Să fim la un loc, oamenii importanţi de atunci cu oamenii importanţi de astăzi, întreaga noastră istorie! Să avem toţi strămoşii noştri la ceas de despărţire! Să fie toţi, de la epoca de piatră pân’ la epoca de aur!”. Şi nu numai tablourile zugrăvind chipurile regilor, domnitorilor, preşedinţilor, marilor preoţi şi altor oameni importanţi de stat fuseseră aduse, dar şi fresce din alte încăperi, înfăţişând lupte de referinţă din care poporul nostru ieşise victorios sau evenimente marcante, uniri de provincii, ungeri de domnitori şi binecuvântări preoţeşti, toate urmau să fie alături la ceasul despărţirii. „Şi să deschideţi toate beciurile de protocol, să fie pe mese vin din cel mai bun şi ţuică veche, din care trimiteam la cancelariile lumii, şi câte două şampanii franţuzeşti de om, să bem până o să ne plutească ochii, până o să transpirăm şampanie, ce pizda mă-sii, doar o dată vindem ţara! Şi să am pe fiecare masă icrişoare negre pe feliuţe de pâine prăjită şi cel mai fin mezel şi purceluşi de lapte cu merişor în gură, curcănei şi cocoşei fripţi, peşte, băăăă, d-al nostru, crap adevărat în saramură cu mămăliguţă şi plăcinte cu brânză şi torturi! Să ne ghiftuim pentru ultima dată la noi acasă, că parcă-mi pare rău, futu-i mama mă-sii, când mă gândesc la mâncarea şi la băutura noastră, dar să ne ghiftuim aşa cum se cuvine unor oameni care au reuşit să scoată o ţară – o ţară, băăăăă, bă, voi vă daţi seama, conştientizaţi? – din căcat. Şi să-mi chemaţi toţi lăutarii de soi şi cântăreţele de muzică uşoară, să cânte în fiecare sală şi în curte până dimineaţa, când vreau ciorbiţă de burtică cu oţet şi smântânică, să ne dregem şi s-o luăm de la-nceput.”

Lumea începuse să sosească la Palat, îmbrăcată de gală, doamnele cu rochii decoltate, rochii strălucitoare, rochii mulate, rochii scurte dezvelind rotunjimi, domnii în costume cu cravată sau papion, ofiţerii de armată în uniforme kaki, de ceremonie, cu eghileţi galbeni, ofiţerii de poliţie în uniforme albastre cu eghileţi albi, puşcăriaşii cu haine curate, dar necălcate, prostituatele cu rochiile transparente trase peste trupul gol, pregătite oricând pentru exercitarea meseriei, scaunele erau trase şi trupurile se aşezau uşor, apoi se apropiau de masă, lăsând feţele de masă albe şi apretate aşa cum ordonase domnul secretar de stat Buflea, să se aştearnă sfioase peste genunchi. Ochii se plimbau deasupra platourilor fine, decorate cu stema naţională desenată cu praf de aur, şi alegeau din bunătăţile pregătite pentru masa de adio. Mâini, mâini, mâini rătăcind haotic deasupra farfuriilor. Sticlele erau îndelung măsurate şi preţios sorbite. Chelnerii forfoteau ameţitor în jurul invitaţilor. Uşor-uşor, muzica a început să pună ordine printre zumzetele risipite prin săli şi peste holuri, alcoolul muşca uşor erotic mucoasa stomacurilor împachetate în rochii şi costume, zumzetele se întăreau şi se rostogoleau peste buze, printre capete de bărbaţi şi femei, făcându-şi cu greu loc printre dinţii furculiţelor din argint şi lenevind pentru secunde în căuşuri de linguri. Şi muzica, urmărind puterea zumzetelor, se înteţea, alunecând mai repede din arcuşuri, ţâşnind din foalele acordeoanelor şi săltând deasupra membranelor de tobe. Pe sub mese, picioarele doamnelor se aşezau când unul peste celălalt, când invers, iar ochii domnilor se odihneau pe linele unduiri ale sânilor uşor transpiraţi, în timp ce mâinile lor tăiau hălci de porc, iar buzele grase molfăiau necontenit carne moartă şi friptă. Şi domnul secretar de stat Buflea şi suita trecând dintr-un salon în altul, ciocnind pahare cu oaspeţii Palatului şi sărutând mâini moi de doamne fin îmbujorate, împărţind zâmbete şi primind aprecieri pentru deosebita organizare. Iată şi salonul puşcăriaşilor păziţi – urmau să fie eliberaţi în curând şi erau fericiţi. Gurile lor nu mai aveau spaţiu pentru mestecat, căci erau umplute până dincolo de omuşor şi trebuia să treacă ceva timp până ce saliva înmuia primele îmbucături care cădeau nemestecate direct în stomac, pentru ca buzele lor să poată să freamăte, şi nu mai puteai să-i deosebeşti de paznicii lor, căci aceştia îşi dezbrăcaseră vestoanele şi se aruncaseră asupra platourilor vârfuite şi mâinile lor şi mâinile puşcăriaşilor erau totuna, iar chelnerii părăsiseră de mult aceste săli, pentru că se simţeau inutili. Sticlele erau mânuite de puşcăriaşi şi paznici cu mai multă dexteritate decât ar fi putut să o facă orice chelner şi puşcăriaşii turnau paznicilor în pahare, dar şi paznicii făceau oficiile şi cuvinte de iertare şi de iubire li se scurgeau printre buzele unsuroase şi îmbrăţişări transpirate între lege şi nelegiuţi se pecetluiau deasupra feţelor de masă apretate.

Dar cele mai vibrante săli erau acelea în care erau repartizaţi militarii, poliţiştii şi prostituatele, pentru că după ce alcoolul atinsese anumite limite, vestoanele militare începură să zboare deasupra candelabrelor de cristal, eghileţii atârnau de becuri şi de colţuri de tablouri, iar fustele şi rochiile prostituatelor se ridicară dincolo de brâu şi, perechi-perechi, lângă tablourile istorice, lângă frescele cu lupte din care strămoşii noştri ieşiseră învingători, sub mesele acoperite de feţe apretate, în veceurile de lângă săli, picioare de prostituate încolăceau mădulare de forţe armate şi gemetele şi ţipetele prostituatelor răsunau în bolta Palatului Naţiunii până în sălile doamnelor de rang înalt, care, curioase, urmau sunetele erotice şi invadau spaţiul prostituatelor şi ofiţerilor şi trupuri ascunse sub rochii se dezvăluiau ochilor aburiţi de alcool şi mâinile lor se repezeau să le dezgolească, iar prostituatele alunecau uşor şi fugeau curioase înspre sălile de unde finele doamne plecaseră şi domnii primeau excitaţi surplusul de strălucire şi de dăruire şi mădularele lor porneau a se întări, iar mâinile le alunecau iute sub transparentele rochii ale prostituatelor, şi nu numai în sălile înalţilor demnitari se auziseră gemetele prostituatelor, dar şi puşcăriaşii şi paznicii lor le auziseră şi au năvălit pe uşi, fie în sălile demnitarilor, fie în sălile repartizate forţelor armate şi prostituatelor, şi s-au alăturat şi ei trupurilor înfierbântate, transformând cuplurile în triouri şi sporind gemetele de plăcere. Soţii de demnitari şi prostituate, generali şi puşcăriaşi, primari, prefecţi, miniştri şi secretari de stat încolăciţi sub candelabrele aurite, sub privirile severe ale strămoşilor, sub scenele de lupă, peste feţele de masă albe, apretate, strivind icrele negre, purceluşii de lapte, cocoşeii şi peştele în saramură, năruind torturile şi zdrobind plăcintele cu brânză unse cu ou. Numai lăutarii rămaseră lucizi, rupeau corzile şi înteţeau alămurile în ritmul ameţitor al trupurilor dezlănţuite, dar şi domnul secretar de stat Buflea, care trecea dintr-o sală într-alta, însoţit de suită, cu o sticlă de şampanie în mână, râzând în hohote şi întrebând în stânga şi în dreapta trupurile contorsionate: „Hă, vă place ce v-am organizat? Să-l pomeniţi pe Buflea toată viaţa voastră!” şi din loc în loc, turna şampanie în capul bărbaţilor încleştaţi: „Na, să vă mai răcoriţi, hăhăhă! Mai uşor, zmeilor, să nu-mi speriaţi fluturii!”.

Se lăsase noaptea deasupra ţării, dar Palatul Naţiunii era ca o torţă. Lumini aurii străluceau la fiecare fereastră, iar trupurile în agonie le ondulau ca pe nişte flăcări răsfirate de vânt. Întreg Palatul părea că se mişcă precum o flacără. În curte – poporul, privind spre ferestrele Palatului. În curte – poporul, privind către fluturii de deasupra. În curte – poporul, cuminte.

După o vreme, trupurile din Palat au început să obosească, doamnele şi prostituatele au dispărut sfioase înspre băi, ofiţerii au început să-şi culeagă vestoanele şi eghileţii, demnitarii să-şi culeagă de prin platouri papioanele sau cravatele, paznicii au pornit să-şi caute puşcăriaşii şi să-i aducă în sala care le fusese destinată şi, uşor-uşor, bărbaţii au pornit şi ei către băi, bărbaţi mahmuri, şifonaţi, în faţa oglinzilor, cu mădularele scoase sub jeturile de apă din chiuvete, curăţându-le conştiincioşi, aşa cum îşi curăţă un militar arma.

Toată lumea se pregătea pentru dicursul domnului secretar de stat Buflea, de la miezul nopţii.

Invitaţii din Palat au fost conduşi în curte, pe un platou special destinat autorităţilor. Bărbaţii încă îşi mai aranjau prohaburile, femeile încă se mai pudrau şi priveau sfioase în jos. Poporul se adunase şi el, privind către balcon, în aşteptarea domnului secretar de stat.

Muzicanţii se opriră din cântat. Noaptea înfăşura palatul în doliu. Deodată reflectoarele balconului se aprind, în acelaşi timp cu reflectoarele gigantice instalate în curtea Palatului şi îndreptate către pătura de fluturi care acoperea cerul. În liniştea incredibilă se auzea foşnetul fluturilor.

În balcon, domnul secretar de stat Buflea îşi începe cuvântarea:

– Oameni buni, a venit momentul să ne spunem adio. Putem spune că noi, poporul nostru, am fost încă o dată originali în acţiunile noastre. Probabil suntem primul şi ultimul popor care îşi spune adio. Nu trebuie să ne întristăm, trebuie să fim mândri de asta. În fond, suntem unici! Am realizat multe împreună, dar trebuie să înţelegem că acum, noi aparţinem umanităţii, aparţinem lumii. Suntem la ora globalizării, suntem la ora marilor transformări şi a marilor decizii. Nu mai există graniţe, nu mai există limite. Poporul nostru se va împărţi în cele patru zări, dar, oameni buni, acum noi doar oficiem ceea ce începuse să se întâmple de fapt. Sute de mii de agricultori şi constructori au plecat din ţară, mii de intelectuali, de funcţionari, de doctori. Grave drame psihologice s-au consumat, copiii lor rămânând în ţară, fără afecţiunea părinţilor. Iată, acum v-am dat şansa reunificării familiilor voastre. Oameni buni, nu se mai putea face nimic, nimeni nu mai trăgea pentru ţară, fiecare îşi urmărea numai propriul interes. Fiecare este interesat numai de propria familie, nu ne mai intereseaza ce este dincolo de uşa noastră. Trebuie să recunoaştem că suntem un popor dezbinat şi că nu ne mai leagă decât limba comună pe care o vorbim. Aşa că, stimat auditoriu, nu am făcut decât să înlesnim cursul natural al lucrurilor. După cum spunea un mare poet: „Casa mea este unde este inima mea” şi avea dreptate, oameni buni! Mergeţi unde vă este inima! Să mulţumim Domnului că am găsit pe cineva care să ne cumpere. Să mulţumim Domnului că acum avem, fiecare din noi, un ban în buzunar pentru un nou început. Căci este vremea noilor începuturi, stimaţi concetăţeni. Şi aş vrea să nu gândiţi în termeni negativi, să nu vă gândiţi că am fost cumpăraţi în sensul rău al cuvântului, pentru că, oameni buni, istoria noastră şi înfăptuirile nostre sunt numai ale noastre şi vor rămâne undeva în subconştientul nostru, dar nu se mai putea altfel. Stimaţi concetăţeni, şi într-o ţară e ca într-o familie. Chiar dacă a existat iubire la început şi înţelegere şi armonie, pot veni momente când nu se mai poate, când cei doi nu se mai suportă, când viaţa lor devine un chin, când familia trebuie să se despartă pentru ca cei doi să poată duce în continuare o viaţă normală.

Oameni buni, poate că peste sute şi sute de ani, ne vom uni din nou, vom fi din nou un popor, o ţară. Dar haideţi ca până atunci să mergem în cele patru zări şi să ne îmbogăţim cu experienţa altor popoare, să învăţăm şi din istoria lor, din viaţa lor de zi cu zi, şi când va veni momentul să fim din nou împreună, poate nu noi, poate nu copiii noştri, dar atunci când copiii copiilor copiilor noştri vor fi din nou împreună, să aibă înţelepciunea să clădească un popor nou, original, care să aibă ca fundament întreaga istorie a lumii.

În încheiere, înainte de a vă invita din nou la petrecere, joc şi voie bună, vă doresc numai bine, să fiţi sănătoşi şi, pentru că acest mare eveniment se numeşte „Balul de adio al Naţiunii”, nu pot decât să vă spun: Adio, Naţiune!

Odată cu ultimul cuvânt rostit de domnul secretar de stat Buflea, corzile şi alămurile au început din nou să răsune. O puzderie de lasere colorate s-au aprins în curtea Palatului şi a fost pornită pe platoul oficialităţilor fântâna arteziană şi piscina cu şampanie special construită pentru acest eveniment. Prostituatele au început să se arunce una pe alta în piscină, în hohote de râs. Doamnele, profitând de faptul că acea zonă era oarecum ascunsă privirilor poporului, s-au alăturat şi ele celor dintâi. Apoi a fost rândul celorlalţi invitaţi şi trupurile au început din nou să se caute şi să se încleşteze în valurile de şampanie, dar nu pentru mult timp, pentru că afară era deja toamnă şi o răcoare uşoară se aşezase peste ţară, aşa că, în scurt timp, au început să intre în sălile lor, cu chef şi mai mare de petrecere.

Poporul se întorsese cuminte la masă.

S-a pornit din nou petrecerea în sălile strălucitoare. Feţele de masă au fost schimbate. Alte platouri au început să se aşeze dinaintea oaspeţilor. Dopurile săreau în candelabre şi paharele nu aveau răgaz să rămână goale. Băutura curgea în burţi şi spăla apoi creierele afumate, ridica mădulare şi rochii, năştea gemete şi ţipete de plăcere.

Numai în sălile înalţilor demnitari, ale miniştrilor şi secretarilor de stat, ale prefecţilor, primarilor, ale generalilor şi directorilor, nu mai era nicio urmă de activitate erotică, nu numai pentru că erau beţi crunt, dar şi pentru că domnul secretar de stat Buflea hotărâse că era timpul ca oamenii importanţi de acum să îşi ia rămas bun de la oamenii importanţi din trecut, aşa încât, însoţit de suita sa, trecea prin fiecare din cele 5 săli destinate marilor oameni şi se oprea în faţa fiecărui tablou, întindea paharul de şampanie către tablou şi rostea diferite cuvinte în funcţie de personajul zugrăvit: „Adio, dar, domnitorule, că neînfricat mai fuseşi în lupte!” sau „Pe-ăsta cum îl cheamă? Ohohooo, ce nume! Nu ştiu nimic despre dumneata, dar dacă eşti p-aicea, trebuie c-ai făcut ceva la viaţa matale, hăhăhă!”. În spatele lui, demnitarii ridicau şi ei paharele către tablouri şi bolboroseau cuvinte de neînţeles, căci erau atât de beţi încât începură să-şi toarne unii altora pahare de vin în cap şi să râdă deşucheat, clătinându-se pe picioare. Unii dintre ei începură dialoguri cu tablourile istorice, supăraţi pe căutătura severă a înaintaşilor, „Ce te uiţi aşa la mine, beeeei? Ce, n-ai mai văzut ministru beat? Iete, vezi acuma, hăhăhă! Iete d-aia făcuşi tu Unirea, ca să facem noi acuma despărţirea, hâc, hăhăhă, hai noroc! Şi tu, băi blondule? Hehehe, las’ că ştiu io, mic la stat, mare la coclender, hihihi! Ce ţi-a mai plăcut şi ţie să tragi pă cosor…! Oooo, dom’ ministru, ia uite, dom’le, pă ăsta cu ţepile! Iete-l cum să uită la noi! Băăă, noi am scos ţara dân căcat, băăă, băga-ţi-ai o ţeapă-n cur, hihihi!”.

Afară poporul începuse să se pregătească. Aduseseră canistrele şi intraseră cu ele în sălile de la parter, în sălile închise, unde nu era organizat nimic. Desfăcură dopurile şi începură să toarne peste tot.

După prezentarea planului viabil de transformare a ţării, în aceeaşi zi este convocată de urgentă şi Comisia de Vânzare a Ţării. Domnul secretar de stat Buflea, grav, ia cuvântul:

– Stimaţi domni, acum că suntem numai între noi, trebuie să recunoaştem, s-o spunem, adică, p-aia dreaptă, ţara se va transforma în haznaua Europei. Şi, în acest caz, domnilor, nu putem s-o lăsăm aşa. Sau cel puţin eu nu o să pot să o las aşa, cât timp voi fi preşedintele acestei comisii. Da, a trebuit să vindem ţara, era singura soluţie pentru ieşirea din Criză. Istoria nu ne va judeca, pentru că banii sunt împărţiţi poporului, după principii sănătoase, adânc gândite. Dar dacă ea va deveni veceul şi depozitul de gunoi al Europei, şi va deveni, atunci vom fi judecaţi. Iar noi nu putem să stăm cu mâinile în sân. Rahatul trebuie acoperit – este şi o zicală bună de-a noastră, care ne-a ajutat de multe ori în istorie şi trebuie să învăţăm din trecut şi nu să-l ignorăm. În acest sens, trebuie găsite soluţii inteligente, de ultimă generaţie, dar în acelaşi timp estetice, artistice, de sensibilitate, pentru atenuarea neplăcutului efect vizual şi olfactiv pe care îl va avea ţara noastră. Da, putem să punem un acoperiş deasupra ţării, să nu se mai vadă nimic, dar noi nu trebuie numai să mascăm ceea ce va fi aici, noi trebuie să fim proactivi şi să nu ne mulţumim numai cu ascunderea urâtului, ci să încercăm, şi chiar să reuşim, transformarea acestuia în frumos. Nu vă faceţi grijă pentru fonduri! Totul a fost gândit anticipat şi a fost păstrată o sumă apreciabilă pentru implementarea acestor măsuri post-vânzare. Nu vă cer să găsiţi soluţii, soluţia deja există şi a fost agreată şi de forurile superioare. A fost o perioadă dificilă, de investigări la nivel internaţional, de eforturi deosebite, dar am găsit rezolvarea. Ea vine din Orwellia, de la cercetătorii specializaţi în studiul fluturilor, căci da, domnii mei, soluţia pentru problema noastră o reprezintă fluturele orwellian pentru decor exterior! Este un fluture de dimensiuni mari, putând să atingă şi jumătate de metru în anvergura aripilor, un fluture obţinut prin încrucişări succesive, de cele mai diverse coloraţii şi nu numai coloraţia este atuul său, ci şi mirosul, căci, onorată audienţă, aceşti fluturi sunt purtătorii unor parfumuri deosebite, persistente în spaţiu deschis. Aceste minunăţii ale naturii au un timp mediu de viaţă de 10 ani, se hrănesc cu dejecţii şi deşeuri, deci exact ceea ce ne trebuie nouă şi, în plus, sunt rezistenţi la ploaie, frig, ninsoare, furtuni şi fulgere. Capacitatea de producţie este de o sută de milioane de fluturi pe zi. În acest sens, având în vedere cele supuse atenţiei Dumneavoastră, rog să votăm decizia de achiziţionare într-o primă tranşă a unui miliard de fluturi de dimensiuni maxime, pentru acoperirea regiunii Capitalei. În acest fel putem să vedem şi cum se comportă în timp şi, eşalonat, vom achiziţiona şi pentru restul ţării. Bineînţeles că avem nevoie de o cantitate impresionantă de fluturi, de ordinul zecilor, poate sutelor de miliarde, pentru acoperirea necesarului la nivelul întregii ţări, dar, stimaţi colegi, este un moment istoric, iar momentele istorice necesită măsuri istorice.

Sunt convins că toţi ne vom risipi în toate colţurile lumii, copiii noştri vor creşte şi vor interacţiona cu ceilalţi. Aţi vrea ca vlăstarele noastre, singura noastră raţiune de a fi, până la urmă, să sufere crunt când ceilalţi vor spune despre ei că vin din ţara de rahat? Gândiţi-vă numai că le oferim în acest moment istoric, căci, da, stimaţi colegi, este un moment de referinţă pe care îl creăm noi, aici şi acum, gândiţi-vă deci, oameni buni, că oferim generaţiilor viitoare poate unica şansă de a aparţine, auziţi şi Dumneavoastră cum sună, deci, repet, unica şansă de a aparţine Ţăăăăării de sub fluturi!

Voi propune, de asemenea, în vederea legiferării, schimbarea denumirii ţării în „Ţara de sub fluturi” şi preschimbarea în regim de urgenţă a documentelor de identitate înainte de părăsirea ţării, astfel încât ele să reflecte faptul că aparţinem acestei noi realităţi.

Capetele elefanţilor erau de mult culcate pe mesele de lucru. Trompele lor începuseră să sforăie uşor, dar mâna fiecăruia era ridicată din cot şi susţinută de cealaltă, în eventualitatea că era ceva de votat. A fost unanimitate!

Prima tranşă de fluturi din Orwellia a sosit mai repede decât se aştepta oricine. Au fost aduşi cu trenuri speciale, o comisie de recepţie a fost numită pentru întâmpinarea trenurilor în Gara Centrală şi pentru efectuarea recepţiei calitative şi cantitative. Fluturii au fost număraţi bucată cu bucată şi au fost inspectaţi pentru a fi verificată conformitatea cu specificaţiile tehnice. Domnul secretar de stat Buflea a fost foarte fericit şi a decis să organizeze imediat două evenimente importante: o demonstraţie de acoperire a zonei de deasupra Palatului Naţiunii şi a împrejurimilor imediate, cât şi Balul de adio al Naţiunii.

Dimineaţa zilei următoare, porţile Palatului au fost deschise pentru a face loc maşinilor de poliţie şi zecilor de camioane cu fluturi. Erau transportaţi în baloane transparente, uriaşe, în care se pompa oxigen. Camioanele se aliniau şi baloanele erau descărcate şi aşezate pe instalaţiile de lansare. Apoi, camioanele plecau pentru a aduce alţi fluturi. În curând a început să se audă zgomot de avioane, pentru că domnul secretar de stat Buflea organizase şi zboruri pe deasupra zonei. După cum spunea dânsul: „Va fi important cum se va vedea de deasupra, nu atât cum se va vedea de dedesubt, din moment ce nu vor mai fi prea mulţi dedesubt, hăhăhă!”. Comisia special desemnată, fanfara, reprezentanţi ai armatei şi poliţiei în uniforme de ceremonie, invitaţii de onoare şi populaţia curioasă îşi ocupaseră locurile şi aşteptau momentul solemn al lansării fluturilor. După ce toţi fluturii au fost aduşi, domnul secretar de stat Buflea a dat semnalul fanfarei pentru intonarea imnului naţional. Câteva oficialităţi şi-au dus mâna în dreptul inimii. Alţii şi-au scos şepcile. Soarele strălucea oficial. Imnul naţional răsuna în curtea Palatului Naţiunii şi se îndrepta către cer odată cu baloanele de fluturi. Pescăruşii roşii amuţiseră şi stăteau suspendaţi în aer fără ca măcar să mai bată din aripi. Baloanele s-au ridicat şi, la o anumită înălţime, s-au deschis, pentru ca milioanele de fluturi să fie eliberate. Fluturii s-au aşezat cuminţi deasupra Palatului Naţiunii, sclipind din aripi şi colorând cerul. Parfumul lor ajungea până la pământ. Asistenţa a izbucnit în aplauze şi urale. Domnul secretar de stat Buflea a dat din nou semnal la fanfară. Un cântec vesel s-a pornit din alămuri şi autorităţile s-au prins într-o horă. Uşor-uşor, aproape toţi participanţii s-au pornit la joc. În curtea Palatului Naţiunii se roteau horele în fiecare colţişor. Fluturii străluceau deasupra, iar soarele băltea ascuns deasupra aripilor lor. Pescăruşii roşii coborâseră în ţărână şi îşi îngropaseră ciocurile în pământ.

Balul de adio al Naţiunii a fost organizat cu mare atenţie la detalii şi, bineînţeles, cu mare fast. Au fost rezervate aproape toate sălile Palatului Naţiunii, cât şi curtea acestuia, pentru popor.

Cinci săli au fost rezervate numai pentru politicieni, miniştri, secretari de stat, generali, prefecţi şi primari, directori şi sefi de servicii. Pentru aceşti demnitari au fost alese Sala Unirii, Sala Marilor Realizări Naţionale, Sala Poporului, Sala Reprezentanţilor Patriei şi Sala Iubirii de Ţară. Alte 10 săli de dimensiuni mai mici au fost destinate pentru reprezentanţi ai forţelor armate de rang superior şi prostituate, acestea fiind invitate ca semn de apreciere pentru înalta contribuţie adusă la bugetul de stat. În continuare, 5 săli au fost rezervate, ca dovadă de înaltă clemenţă, pentru o mie de puşcăriaşi aflaţi sub pază, care urmau să fie eliberaţi în câteva zile prin decret prezidenţial, iar întreaga curte a Palatului Naţiunii era destinată poporului care dorea să participe la Balul de adio al Naţiunii.

Sălile destinate demnitarilor de vază erau cele mai interesante, ele fuseseră special reamenajate pentru acest eveniment. Toate tablourile istorice aflate în celelalte încăperi fuseseră înghesuite aici, lângă tablourile deja existente, pentru că aşa spusese domnul secretar de stat Buflea: „Să puneţi, bă, toate tablourile în sălile unde o să fim noi! Să fim la un loc, oamenii importanţi de atunci cu oamenii importanţi de astăzi, întreaga noastră istorie! Să avem toţi strămoşii noştri la ceas de despărţire! Să fie toţi, de la epoca de piatră pân’ la epoca de aur!”. Şi nu numai tablourile zugrăvind chipurile regilor, domnitorilor, preşedinţilor, marilor preoţi şi altor oameni importanţi de stat fuseseră aduse, dar şi fresce din alte încăperi, înfăţişând lupte de referinţă din care poporul nostru ieşise victorios sau evenimente marcante, uniri de provincii, ungeri de domnitori şi binecuvântări preoţeşti, toate urmau să fie alături la ceasul despărţirii. „Şi să deschideţi toate beciurile de protocol, să fie pe mese vin din cel mai bun şi ţuică veche, din care trimiteam la cancelariile lumii, şi câte două şampanii franţuzeşti de om, să bem până o să ne plutească ochii, până o să transpirăm şampanie, ce pizda mă-sii, doar o dată vindem ţara! Şi să am pe fiecare masă icrişoare negre pe feliuţe de pâine prăjită şi cel mai fin mezel şi purceluşi de lapte cu merişor în gură, curcănei şi cocoşei fripţi, peşte, băăăă, d-al nostru, crap adevărat în saramură cu mămăliguţă şi plăcinte cu brânză şi torturi! Să ne ghiftuim pentru ultima dată la noi acasă, că parcă-mi pare rău, futu-i mama mă-sii, când mă gândesc la mâncarea şi la băutura noastră, dar să ne ghiftuim aşa cum se cuvine unor oameni care au reuşit să scoată o ţară – o ţară, băăăăă, bă, voi vă daţi seama, conştientizaţi? – din căcat. Şi să-mi chemaţi toţi lăutarii de soi şi cântăreţele de muzică uşoară, să cânte în fiecare sală şi în curte până dimineaţa, când vreau ciorbiţă de burtică cu oţet şi smântânică, să ne dregem şi s-o luăm de la-nceput.”

Lumea începuse să sosească la Palat, îmbrăcată de gală, doamnele cu rochii decoltate, rochii strălucitoare, rochii mulate, rochii scurte dezvelind rotunjimi, domnii în costume cu cravată sau papion, ofiţerii de armată în uniforme kaki, de ceremonie, cu eghileţi galbeni, ofiţerii de poliţie în uniforme albastre cu eghileţi albi, puşcăriaşii cu haine curate, dar necălcate, prostituatele cu rochiile transparente trase peste trupul gol, pregătite oricând pentru exercitarea meseriei, scaunele erau trase şi trupurile se aşezau uşor, apoi se apropiau de masă, lăsând feţele de masă albe şi apretate aşa cum ordonase domnul secretar de stat Buflea, să se aştearnă sfioase peste genunchi. Ochii se plimbau deasupra platourilor fine, decorate cu stema naţională desenată cu praf de aur, şi alegeau din bunătăţile pregătite pentru masa de adio. Mâini, mâini, mâini rătăcind haotic deasupra farfuriilor. Sticlele erau îndelung măsurate şi preţios sorbite. Chelnerii forfoteau ameţitor în jurul invitaţilor. Uşor-uşor, muzica a început să pună ordine printre zumzetele risipite prin săli şi peste holuri, alcoolul muşca uşor erotic mucoasa stomacurilor împachetate în rochii şi costume, zumzetele se întăreau şi se rostogoleau peste buze, printre capete de bărbaţi şi femei, făcându-şi cu greu loc printre dinţii furculiţelor din argint şi lenevind pentru secunde în căuşuri de linguri. Şi muzica, urmărind puterea zumzetelor, se înteţea, alunecând mai repede din arcuşuri, ţâşnind din foalele acordeoanelor şi săltând deasupra membranelor de tobe. Pe sub mese, picioarele doamnelor se aşezau când unul peste celălalt, când invers, iar ochii domnilor se odihneau pe linele unduiri ale sânilor uşor transpiraţi, în timp ce mâinile lor tăiau hălci de porc, iar buzele grase molfăiau necontenit carne moartă şi friptă. Şi domnul secretar de stat Buflea şi suita trecând dintr-un salon în altul, ciocnind pahare cu oaspeţii Palatului şi sărutând mâini moi de doamne fin îmbujorate, împărţind zâmbete şi primind aprecieri pentru deosebita organizare. Iată şi salonul puşcăriaşilor păziţi – urmau să fie eliberaţi în curând şi erau fericiţi. Gurile lor nu mai aveau spaţiu pentru mestecat, căci erau umplute până dincolo de omuşor şi trebuia să treacă ceva timp până ce saliva înmuia primele îmbucături care cădeau nemestecate direct în stomac, pentru ca buzele lor să poată să freamăte, şi nu mai puteai să-i deosebeşti de paznicii lor, căci aceştia îşi dezbrăcaseră vestoanele şi se aruncaseră asupra platourilor vârfuite şi mâinile lor şi mâinile puşcăriaşilor erau totuna, iar chelnerii părăsiseră de mult aceste săli, pentru că se simţeau inutili. Sticlele erau mânuite de puşcăriaşi şi paznici cu mai multă dexteritate decât ar fi putut să o facă orice chelner şi puşcăriaşii turnau paznicilor în pahare, dar şi paznicii făceau oficiile şi cuvinte de iertare şi de iubire li se scurgeau printre buzele unsuroase şi îmbrăţişări transpirate între lege şi nelegiuţi se pecetluiau deasupra feţelor de masă apretate.

Dar cele mai vibrante săli erau acelea în care erau repartizaţi militarii, poliţiştii şi prostituatele, pentru că după ce alcoolul atinsese anumite limite, vestoanele militare începură să zboare deasupra candelabrelor de cristal, eghileţii atârnau de becuri şi de colţuri de tablouri, iar fustele şi rochiile prostituatelor se ridicară dincolo de brâu şi, perechi-perechi, lângă tablourile istorice, lângă frescele cu lupte din care strămoşii noştri ieşiseră învingători, sub mesele acoperite de feţe apretate, în veceurile de lângă săli, picioare de prostituate încolăceau mădulare de forţe armate şi gemetele şi ţipetele prostituatelor răsunau în bolta Palatului Naţiunii până în sălile doamnelor de rang înalt, care, curioase, urmau sunetele erotice şi invadau spaţiul prostituatelor şi ofiţerilor şi trupuri ascunse sub rochii se dezvăluiau ochilor aburiţi de alcool şi mâinile lor se repezeau să le dezgolească, iar prostituatele alunecau uşor şi fugeau curioase înspre sălile de unde finele doamne plecaseră şi domnii primeau excitaţi surplusul de strălucire şi de dăruire şi mădularele lor porneau a se întări, iar mâinile le alunecau iute sub transparentele rochii ale prostituatelor, şi nu numai în sălile înalţilor demnitari se auziseră gemetele prostituatelor, dar şi puşcăriaşii şi paznicii lor le auziseră şi au năvălit pe uşi, fie în sălile demnitarilor, fie în sălile repartizate forţelor armate şi prostituatelor, şi s-au alăturat şi ei trupurilor înfierbântate, transformând cuplurile în triouri şi sporind gemetele de plăcere. Soţii de demnitari şi prostituate, generali şi puşcăriaşi, primari, prefecţi, miniştri şi secretari de stat încolăciţi sub candelabrele aurite, sub privirile severe ale strămoşilor, sub scenele de lupă, peste feţele de masă albe, apretate, strivind icrele negre, purceluşii de lapte, cocoşeii şi peştele în saramură, năruind torturile şi zdrobind plăcintele cu brânză unse cu ou. Numai lăutarii rămaseră lucizi, rupeau corzile şi înteţeau alămurile în ritmul ameţitor al trupurilor dezlănţuite, dar şi domnul secretar de stat Buflea, care trecea dintr-o sală într-alta, însoţit de suită, cu o sticlă de şampanie în mână, râzând în hohote şi întrebând în stânga şi în dreapta trupurile contorsionate: „Hă, vă place ce v-am organizat? Să-l pomeniţi pe Buflea toată viaţa voastră!” şi din loc în loc, turna şampanie în capul bărbaţilor încleştaţi: „Na, să vă mai răcoriţi, hăhăhă! Mai uşor, zmeilor, să nu-mi speriaţi fluturii!”.

Se lăsase noaptea deasupra ţării, dar Palatul Naţiunii era ca o torţă. Lumini aurii străluceau la fiecare fereastră, iar trupurile în agonie le ondulau ca pe nişte flăcări răsfirate de vânt. Întreg Palatul părea că se mişcă precum o flacără. În curte – poporul, privind spre ferestrele Palatului. În curte – poporul, privind către fluturii de deasupra. În curte – poporul, cuminte.

După o vreme, trupurile din Palat au început să obosească, doamnele şi prostituatele au dispărut sfioase înspre băi, ofiţerii au început să-şi culeagă vestoanele şi eghileţii, demnitarii să-şi culeagă de prin platouri papioanele sau cravatele, paznicii au pornit să-şi caute puşcăriaşii şi să-i aducă în sala care le fusese destinată şi, uşor-uşor, bărbaţii au pornit şi ei către băi, bărbaţi mahmuri, şifonaţi, în faţa oglinzilor, cu mădularele scoase sub jeturile de apă din chiuvete, curăţându-le conştiincioşi, aşa cum îşi curăţă un militar arma.

Toată lumea se pregătea pentru dicursul domnului secretar de stat Buflea, de la miezul nopţii.

Invitaţii din Palat au fost conduşi în curte, pe un platou special destinat autorităţilor. Bărbaţii încă îşi mai aranjau prohaburile, femeile încă se mai pudrau şi priveau sfioase în jos. Poporul se adunase şi el, privind către balcon, în aşteptarea domnului secretar de stat.

Muzicanţii se opriră din cântat. Noaptea înfăşura palatul în doliu. Deodată reflectoarele balconului se aprind, în acelaşi timp cu reflectoarele gigantice instalate în curtea Palatului şi îndreptate către pătura de fluturi care acoperea cerul. În liniştea incredibilă se auzea foşnetul fluturilor.

În balcon, domnul secretar de stat Buflea îşi începe cuvântarea:

– Oameni buni, a venit momentul să ne spunem adio. Putem spune că noi, poporul nostru, am fost încă o dată originali în acţiunile noastre. Probabil suntem primul şi ultimul popor care îşi spune adio. Nu trebuie să ne întristăm, trebuie să fim mândri de asta. În fond, suntem unici! Am realizat multe împreună, dar trebuie să înţelegem că acum, noi aparţinem umanităţii, aparţinem lumii. Suntem la ora globalizării, suntem la ora marilor transformări şi a marilor decizii. Nu mai există graniţe, nu mai există limite. Poporul nostru se va împărţi în cele patru zări, dar, oameni buni, acum noi doar oficiem ceea ce începuse să se întâmple de fapt. Sute de mii de agricultori şi constructori au plecat din ţară, mii de intelectuali, de funcţionari, de doctori. Grave drame psihologice s-au consumat, copiii lor rămânând în ţară, fără afecţiunea părinţilor. Iată, acum v-am dat şansa reunificării familiilor voastre. Oameni buni, nu se mai putea face nimic, nimeni nu mai trăgea pentru ţară, fiecare îşi urmărea numai propriul interes. Fiecare este interesat numai de propria familie, nu ne mai intereseaza ce este dincolo de uşa noastră. Trebuie să recunoaştem că suntem un popor dezbinat şi că nu ne mai leagă decât limba comună pe care o vorbim. Aşa că, stimat auditoriu, nu am făcut decât să înlesnim cursul natural al lucrurilor. După cum spunea un mare poet: „Casa mea este unde este inima mea” şi avea dreptate, oameni buni! Mergeţi unde vă este inima! Să mulţumim Domnului că am găsit pe cineva care să ne cumpere. Să mulţumim Domnului că acum avem, fiecare din noi, un ban în buzunar pentru un nou început. Căci este vremea noilor începuturi, stimaţi concetăţeni. Şi aş vrea să nu gândiţi în termeni negativi, să nu vă gândiţi că am fost cumpăraţi în sensul rău al cuvântului, pentru că, oameni buni, istoria noastră şi înfăptuirile nostre sunt numai ale noastre şi vor rămâne undeva în subconştientul nostru, dar nu se mai putea altfel. Stimaţi concetăţeni, şi într-o ţară e ca într-o familie. Chiar dacă a existat iubire la început şi înţelegere şi armonie, pot veni momente când nu se mai poate, când cei doi nu se mai suportă, când viaţa lor devine un chin, când familia trebuie să se despartă pentru ca cei doi să poată duce în continuare o viaţă normală.

Oameni buni, poate că peste sute şi sute de ani, ne vom uni din nou, vom fi din nou un popor, o ţară. Dar haideţi ca până atunci să mergem în cele patru zări şi să ne îmbogăţim cu experienţa altor popoare, să învăţăm şi din istoria lor, din viaţa lor de zi cu zi, şi când va veni momentul să fim din nou împreună, poate nu noi, poate nu copiii noştri, dar atunci când copiii copiilor copiilor noştri vor fi din nou împreună, să aibă înţelepciunea să clădească un popor nou, original, care să aibă ca fundament întreaga istorie a lumii.

În încheiere, înainte de a vă invita din nou la petrecere, joc şi voie bună, vă doresc numai bine, să fiţi sănătoşi şi, pentru că acest mare eveniment se numeşte „Balul de adio al Naţiunii”, nu pot decât să vă spun: Adio, Naţiune!

Odată cu ultimul cuvânt rostit de domnul secretar de stat Buflea, corzile şi alămurile au început din nou să răsune. O puzderie de lasere colorate s-au aprins în curtea Palatului şi a fost pornită pe platoul oficialităţilor fântâna arteziană şi piscina cu şampanie special construită pentru acest eveniment. Prostituatele au început să se arunce una pe alta în piscină, în hohote de râs. Doamnele, profitând de faptul că acea zonă era oarecum ascunsă privirilor poporului, s-au alăturat şi ele celor dintâi. Apoi a fost rândul celorlalţi invitaţi şi trupurile au început din nou să se caute şi să se încleşteze în valurile de şampanie, dar nu pentru mult timp, pentru că afară era deja toamnă şi o răcoare uşoară se aşezase peste ţară, aşa că, în scurt timp, au început să intre în sălile lor, cu chef şi mai mare de petrecere.

Poporul se întorsese cuminte la masă.

S-a pornit din nou petrecerea în sălile strălucitoare. Feţele de masă au fost schimbate. Alte platouri au început să se aşeze dinaintea oaspeţilor. Dopurile săreau în candelabre şi paharele nu aveau răgaz să rămână goale. Băutura curgea în burţi şi spăla apoi creierele afumate, ridica mădulare şi rochii, năştea gemete şi ţipete de plăcere.

Numai în sălile înalţilor demnitari, ale miniştrilor şi secretarilor de stat, ale prefecţilor, primarilor, ale generalilor şi directorilor, nu mai era nicio urmă de activitate erotică, nu numai pentru că erau beţi crunt, dar şi pentru că domnul secretar de stat Buflea hotărâse că era timpul ca oamenii importanţi de acum să îşi ia rămas bun de la oamenii importanţi din trecut, aşa încât, însoţit de suita sa, trecea prin fiecare din cele 5 săli destinate marilor oameni şi se oprea în faţa fiecărui tablou, întindea paharul de şampanie către tablou şi rostea diferite cuvinte în funcţie de personajul zugrăvit: „Adio, dar, domnitorule, că neînfricat mai fuseşi în lupte!” sau „Pe-ăsta cum îl cheamă? Ohohooo, ce nume! Nu ştiu nimic despre dumneata, dar dacă eşti p-aicea, trebuie c-ai făcut ceva la viaţa matale, hăhăhă!”. În spatele lui, demnitarii ridicau şi ei paharele către tablouri şi bolboroseau cuvinte de neînţeles, căci erau atât de beţi încât începură să-şi toarne unii altora pahare de vin în cap şi să râdă deşucheat, clătinându-se pe picioare. Unii dintre ei începură dialoguri cu tablourile istorice, supăraţi pe căutătura severă a înaintaşilor, „Ce te uiţi aşa la mine, beeeei? Ce, n-ai mai văzut ministru beat? Iete, vezi acuma, hăhăhă! Iete d-aia făcuşi tu Unirea, ca să facem noi acuma despărţirea, hâc, hăhăhă, hai noroc! Şi tu, băi blondule? Hehehe, las’ că ştiu io, mic la stat, mare la coclender, hihihi! Ce ţi-a mai plăcut şi ţie să tragi pă cosor…! Oooo, dom’ ministru, ia uite, dom’le, pă ăsta cu ţepile! Iete-l cum să uită la noi! Băăă, noi am scos ţara dân căcat, băăă, băga-ţi-ai o ţeapă-n cur, hihihi!”.

Afară poporul începuse să se pregătească. Aduseseră canistrele şi intraseră cu ele în sălile de la parter, în sălile închise, unde nu era organizat nimic. Desfăcură dopurile şi începură să toarne peste tot.

Am ajuns la întâlnirea cu viceprim-ministrul cu două ore inainte de începerea şedinţei, de teamă să nu întârzii, ca de fapt toţi cei ca mine. Şefii noştri au ajuns mai târziu, iar viceprim-ministrul a întârziat o jumătate de oră. Aşa era la noi, cu cât erai mai avansat pe scara ierarhică, ajungeai mai târziu.

Mă uitam de jur împrejur şi aveam impresia că eram înconjurat de elefanţi. Sosiseră purtaţi pe tărgi de tărgarii fiecărui minister oftând sau icnind la fiecare pas al acestora, cu privirile moarte, de-abia descoperite de pleoape. După ce coborau uşor, se luau în braţe şi se sărutau pe obraji ciocnindu-şi burţile şi burţile lor făceau valuri care se propagau vizibil de la turul pantalonilor înspre nodul de la cravată şi părea că unda ajungea şi la obrajii care se atingeau, amestecând grăsimi de coloraţii diferite şi înmuind colţuri de mustăţi, şi elefanţii vorbeau şi râdeau şi îşi ridicau trompele către cer, bătându-se peste burţi cu palmele scurte, palme fără degete, şi vocile lor erau pline de grăsime, iar în aer mirosea a untură şi cuvintele lor şuierau prin aer şi se transformau în năpârci care ne loveau peste urechi şi intrau prin timpane direct în suflet, să-şi spele urdorile în ape limpezi.

Erau cei ce slujeau ţara din cele mai înalte ceruri, erau cei care-i hotărau destinul.

În momentul în care a intrat viceprim-ministrul, elefanţii erau aşezaţi, burtă lângă burtă, trompă lângă trompă, cu capul uşor îndreptat către stânga, grăsime lângă grăsime, năpârcă lângă năpârcă, cu caieţelele în faţă, cu câte un pix în mâinile fără degete, la câţiva centimetri de foaie, gata să înceapă să noteze. Un singur lucru mai tulbura, din când în când, liniştea mormântală care se aşternuse peste noi: gazele intestinale ale managerilor de top, care, forţaţi să-şi asuprească burţile într-o poziţie incomodă, nu reuşeau să oprească fluxurile vitale care fâsâiau din toate colţurile într-o orchestraţie înţeleasă şi acceptată de toţi.

Viceprim-ministrul a fost adus pe o targă mai mare decât cele obişnuite, pentru că, dacă miniştrii, secretarii de stat şi alţi înalţi funcţionari aflaţi în sală aveau dimensiuni care mă făceau să mă simt înconjurat de elefanţi, viceprim-ministrul atingea proporţii neînchipuite. Oftând şi gemând, s-a aşezat cu greu pe scaunul făcut special pentru dimensiunile-i impresionante. Chipul său părea transfigurat. O suferinţă ascunsă părea să îl macine:

– Stimaţi domni, după cum vi s-a adus la cunoştinţă, în conformitate cu Ordonanţa de Urgenţă numărul 456, anul curent, a fost înfiinţată Comisia Naţională pentru Stabilirea Planului de Măsuri în Eventualitatea Adoptării Deciziei de Vânzare a Ţării, CNSPMEADVT, al cărei preşedinte sunt, având ca scop asigurarea cadrului legal şi a planului de acţiuni ce ar trebui întreprinse pentru vânzarea ţării, la un preţ cât mai mare, în situaţia în care măsurile anti-Criză se vor dovedi ineficace. Odată luată Decizia menţionată anterior, se va înfiinţa Comisia de Vânzare a Ţării, CVT, care va operaţionaliza acest plan până la momentul în care ţările participante la licitaţie vor veni să ne evalueze în vederea elaborării ofertei lor de preţ. Acum se va lucra pe subcomisii, desemnate de la fiecare minister, iar în cadrul fiecărei subcomisii se va aborda câte o componentă de ţară, aşa cum au fost ele definite în anexa la Ordonanţa de Urgenţă menţionată.

Aici, preşedintele comisiei a fost întrerupt de un membru al comisiei:

– Domnule preşedinte, dacă îmi permiteţi, aş avea o mică nelămurire.

– Se poate, dar foarte scurt, te rog.

– Domnule preşedinte, dacă vindem ţara, ce se va întâmpla cu banii obţinuţi în urma tranzacţionării?

– Având în vedere că aceştia vor intra în bugetul ţării, iar ţara este cumpărată, la acest moment nu văd altă opţiune decât aceea că banii vor reveni tot cumpărătorului.

– Păi şi atunci, de ce trebuie să vindem la un preţ cât mai mare? Dacă tot facem asta, nu am putea distribui populaţiei banii obţinuţi?

– Domnule, dumneata ai mandat pentru această comisie?

– Am.

– Are legătură întrebarea pusă cu mandatul dumitale?

– Nu.

– Păi vezi, domnule? Chair dacă ideea dumitale nu este rea, nu este procedural corect ca dumneata să o ridici, dacă nu ai mandat pentru asta! Oameni buni, aici este vorba şi despre mândria noastră naţională, în contextul european din care, acum, facem parte, cu drepturi depline! Am putea să ne vindem pe nimic, dar ce va spune o întreagă umanitate despre noi? Ce vom spune noi copiilor noştri? Trebuie să demonstrăm întregii Europe şi chiar lumii că ştim să ne vindem pielea scump, că cetăţeanul nostru nu e aşa… un terchea-berchea, un ciurli-burli! Chiar dacă vindem ţara şi banii o să-i predăm ţării sau consorţiului de ţări care ne va cumpăra, trebuie să arătăm lumii că suntem în stare să ne evaluăm corect, că suntem verticali şi conştienţi de propria noastră valoare şi că nu ne vindem oricum. Prin urmare, în cadrul activităţii dumneavoastră din cadrul subcomisiilor din care faceţi parte, vă rog să daţi dovadă de o înaltă ţinută morală, de patriotism, de profesionalism şi să vă asiguraţi că posibila tranzacţionare se va desfăşura cu respectarea tuturor prevederilor legale în vigoare.

Haideţi, oameni buni, să pregătim ţara de vânzare, s-o facem frumoasă, ca pe o mireasă să o gătim şi s-o dăm după cel mai bun băiat!

Să cârpim şoselele, să terminăm tot ce a fost început în construcţii sau, dacă nu se poate, să strângem şantierele şi să vopsim în culori vii ceea ce s-a construit până acum!

Să vopsim copacii uscaţi în verde crud, la fel şi pământurile lăsate în paragină! Pentru că vor veni cumpărătorii şi se vor uita din elicoptere şi orice zonă cenuşie şi uscată va scădea din preţ.

Marea, Marea noastră Neagră este prea neagră! Am fost în ţări străine şi am văzut apele acelea verzui prin care se zăreşte nisipul şi la adâncimi mari. Aşa vreau să facem şi noi! Să facem o mare verde, Marea noastră Verde, curată, să se vadă nisipul nostru atunci când vor veni cu elicopterele să evalueze ţara. Aşa că trebuie să colorăm marea şi s-o facem mai transparentă, oameni buni! Gata cu cenuşiul şi cu negrul! Vă sugerez să vă gândiţi la o substanţă verde, eu ştiu…, poate un Verde de Paris ar fi potrivit. I-ar conferi mării noastre inclusiv încărcătura romantică a vestitului oraş al luminilor! Romantismul vinde bine, dragi colegi, căci emoţionează, mişcă, face să vibreze coarda sensibilă a cumpărătorului! Dar nu numai Marea trebuie schimbată, ci orice lucru din ţara noastră care este întunecat, negru, inclusiv denumiri care au în componenţă asemenea culori. Nu mai vreau să avem „Piscul Negru” sau „Valea Neagră”. Să schimbăm cu Roşu! Auziţi şi dumneavoastră cum sună: „Piscul Roşu”, „Valea Roşie”! E altceva, domnule! Creşte preţul imediat, vă spun eu! Şi încă ceva: nu mai vreau să văd umbre în ţara asta, pentru că tot ce e întunecat nici nu ştiţi cum se vede din elicopter şi trage de preţ în jos! Aşa că vă rog să instalaţi proiectoare puternice în zonele umbroase, să se vadă totul ca o lumină, în munţi, în păduri şi oriunde, umbrele copacilor şi clădirilor întunecă pământul. Să fie lumină şi culoare în ţara asta în care până acum a fost numai cenuşiu şi tristeţe! Să vopsiţi şi toate blocurile în culori pastelate! Nu pierdeţi timpul să le zugrăviţi, că şi-aşa nu mai stă nimeni în ele! Nu! Mergeţi cu elicopterele deasupra şi lăsaţi să cadă pe acoperiş vopseaua care se va prelinge apoi pe ziduri, până jos, pentru că nu avem timp de pierdut, domnilor!

Avem multe de pregătit în ţara asta şi nu numai în domeniile pe care vi le-am amintit până acum. De exemplu, trebuie acţionat şi în domeniul cultural. Faceţi, măi oameni buni, filme mai vesele! M-am săturat de mutre acre, lacrimi şi lumânări! Cine credeţi că ar cumpăra o ţară tristă? Şi cărţile! Scrieţi cărţi pe care să le citească omul şi să râdă, faceţi coperte colorate viu! Toate lucrurile astea mărunte vor contribui la obţinerea unui preţ bun. Şi încă ceva! Mergeţi printre oameni, spuneţi-le să nu mai stea cocârjaţi, să stea cu spatele drept şi să le zâmbească faţa, eventual introduceţi o amendă, da, o amendă pentru tulburarea ambientului public şi cine mai umblă trist, cocoşat, înlăcrimat pe stradă să plătească, pentru că vor veni reprezentanţi ai cumpărătorilor şi vor umbla pe străzi, să vadă cum sunt oamenii din ţara pe care o cumpără. Şi cine are nevoie de figurile noastre râncede?

Ca să nu vă mai spun că nici lumina de la noi nu e aşa clară şi curată ca cea pe care am văzut-o eu prin alte ţări. Nu ştiu…, ar trebui să mai subţiem din stratul de ozon, să vină lumină mai multă, că n-au ăştia cum să-l măsoare şi să scadă preţul pe motiv că e prea subţire, aşa că trebuie să poluăm intens o perioadă, ca să subţiem stratul. Să luaţi măsuri în acest sens, să fie înlăturate pentru o perioadă filtrele de poluare de la maşini, daţi drumul la fabricile care au mai rămas, să lucreze zi şi noapte, ardeţi tone de cauciucuri în fiecare zi, în fiecare judeţ şi mai gândiţi-vă şi dumneavoastră la alte soluţii. Nu ştiu, de exemplu, să nu se mai vândă maşini negre la noi in ţară, cauciucurile să nu mai fie negre, să se găsească altă culoare pentru smoală, nu mai daţi licenţe pentru producerea sau importul de haine de culoare închisă! Nu ştiu, fiţi inventivi!

Culoare, culoare, culoare, de asta avem nevoie! Aţi văzut ce frumos este un papagal colorat? Toţi am vrea să avem unul în casă, dar cine ar vrea o cioară?

Să terminăm cu doliul tradiţional, în negru. Trebuie dată o lege sau mai bine o ordonanţă de urgenţă. Doliul va fi în roşu!

În sensul ăsta aş vrea să vă gândiţi şi să acţionaţi imediat.

Şi ce bine, ce bine spuseseră politicienii că o să fie, cu gurile lor spurcate, cu ochii lor în care înotau viermi roşii, cu carnea lor mirosind a porc parfumat, cu fiinţa lor moartă îmbrăcată în haine de corb. Cum aruncau cu petale de trandafiri peste mase, îngenunchind la picioarele prostimii şi sugându-i cu credinţă mădularul, privind-o în ochi cu neţărmurită dorinţă de bine pentru popor şi cu implorare: „Dă-mi votul tău, dă-mi votul tău, omule! Şi te voi face rege, îţi voi mări tot, nu vei mai face nimic!”. Alergau din casă în casă cu pungi cu zahăr, făină, mălai, bere, seminţe şi ciolane de porc pe care inscripţionaseră sigla şi iniţialele partidelor: „Mâncaţi şi votaţi, oameni buni! Votaţi ce mâncaţi, oameni buni!”.

Mânca lumea ciolane de la toate partidele, cu sigle şi iniţiale cu tot, se amestecau în gură şi în creierele înăbuşite la televizor, şi la vot ştampila mergea la cel mai bun ciolan. Aşa îmi povestea vecinul nostru Costel. Cu două zile înainte de vot a mâncat pe partea stângă ciolanul de la partidul de stânga şi pe partea dreaptă ciolanul de la partidul de dreapta, iar la urne, nehotărât, şi-a supt întâi măselele din dreapta, a plescăit simţind aroma, a clătit cu salivă, a înghiţit, apoi şi-a supt măselele din stânga, a evaluat gustul şi votul a mers la partidul de stânga. Ciolanul a fost mai gustos şi, din câte îşi amintea, şi niţel mai mare.

„Vom da mii de euro celor care se întorc în ţara noastră scumpă şi iubită, oameni buni, oamenilor care au fost nevoiţi să plece să-şi încerce norocul în reaua străinătate, ba vom trimite şi un om pe Lună şi chiar pe Marte, să arătăm cine suntem noi în lumea asta! Vă vom satisface toate dorinţele şi vom ţine cont de fiecare pârţ al dumneavoastră!”, aşa declarau oamenii noştri politici.

„Ce bine, ce bine o să fie!”, aşa spuneau şi ne chemau la zemoase orgii electorale. În parcurile din oraşele patriei se instalau grătare imense pe care se frigeau mii şi mii de mici. Stăteau pensionarii la coadă, se luptau şi se călcau în picioare pentru cartonaşul cu trei mici, trei bucăţi de carne tocată, prost friptă, zemuind de sânge şi de viscere, carnea care cumpără voturi, şi pentru paharul de bere dreasă cu apă. Şi mai stătea o dată la coadă sărăcimea noastră, suflete manipulate de carne şi bere, se năclăiau, se topeau şi se scurgeau pe sub bănci şi scaune, bătrâne cu ţâţele înnodate sub buric, moşi cu urechile mâncate de molii şi toate parcurile miroseau a naftalină şi a bătrâni uitaţi de primăvară.

Şi după ce le potoleau stomacurile şi le aprindeau creierii, apăreau pe scene politicienii în costume negre, limbile li se zvârcoleau în gură spumegând scuipatul veninos, ochii li se aprindeau şi viermişorii roşii din apele lor puturoase se transformau în balauri, mâinile lor se zbăteau ca tentaculele unei caracatiţe, luptându-se cu partidul concurent, sugrumând duşmanii poporului iubit şi împreunându-se în rugăciune pentru binele lui şi în implorare: „Dă-mi votul tău, cetăţene! Şi voi face din tine icoana mea la care am să mă închin în fiecare dimineaţă şi seară! Dă-mi votul tău! Şi viaţa mea nu va fi nimic fără zâmbetul tău de mulţumire!

Şi poporul vuia la picioarele lor, ei credeau că vorbele şi gesturile lor stârniseră mulţimea, că lumea era electrizată de mesaj, că în sfârşit era convinsă, dar nimeni nu îi asculta. Perorau aşa de douăzeci de ani. Poporul nu mai avea urechi. Devenise un organism format din gură şi stomac. Poporul voia doar să mănânce mici şi să bea bere. Să nu scape nicio ocazie când se dă gratis.

Oamenii se plimbau haotic prin parc lovindu-se unii de alţii, părea că fiecare caută ceva sau pe cineva: „Trebuie să mai dea ceva! Trebuie să mai dea ceva, ce dracu’! Trei mici şi-o bere? Prea puţin, prea puţin! Le trag ţeapă! Îi votez p-ăilalţi! A fost mai mulţi mici la ăia!”

Dar cisternele tocmai sosiseră. S-au dispus de jur împrejurul parcului şi au scos furtunele. Le-au îndreptat în sus. Politicianului i se şopteşte în cască: „Au venit, daţi semnalul! Şi politicianul îşi îndreaptă mâinile spre cer: „Oameni buuuni, oameni buuuni, vă iubeeeeeesc!”.

Maşiniştii de pe cisterne apasă butonul de expulzare. Poporul e încremenit. Priveşte spre cer.

Din gurile furtunelor, jeturi groase şi galbene se înalţă spre Dumnezeu şi de acolo se revarsă peste parc, peste capetele fierbinţi, peste gurile uscate, peste trupurile năclăite, jeturi binecuvântate de bere, mii de guri gâlgâind, feţe cu ochi închişi şi guri căscate, trupuri înfipte în pământ de teama de a nu pierde jetul. Poporul e o gură imensă care suge berea aruncată de cisterne în slăvi. Miile de fălci tremură. Spuma se ridică uşor şi acoperă firele de iarbă, mesele şi scaunele de plastic, ochii închişi.

„Hai că io cred că a ieşit bine, i-am săturat dă mici, i-am umflat dă bere, ai mei e!”, spune politicianul echipei lui de campanie. „Sigur o să ne voteze! Şi chiar dacă ăilalţi o să vrea şi ei să facă o câmpenească d-asta, n-o să le dau autorizaţie dă la mediu, că ministru’ e dă la noi, hăhăhă! Daţi drumu’ la muzică!”.

Şi trupele se perindau pe scenă şi cântau despre dragoste, despre mare şi despre nostalgie, despre flori, despre tinereţe şi despre bine, iar poporul sub spuma de bere hotărâse: „Da, cu ăştia o să votăm!” şi muzica se auzea ca din apă în creierele care pluteau în bere şi spuma începea să dispară, iar trupurile se iveau paralizate de sub ea, acoperite cu insule albe semănând cu bucăţi mari de vată. Nimic nu mai mişca.

Numai într-un colţ ferit de parc, neatins de berea cisternelor, sub o masă de plastic, un moş înşfăcase o babă, o pusese în genunchi şi ţinându-i dosul imens de o parte şi de alta, ca de toarte, se împingea cu patimă în el, făcând masa de carne dintre mâinile lui să dârdâie ca o piftie şi striga: „Ai, babo, stai colea potolită că n-am mai asuprit dă douăj’ dă ani o juncană ca mata!”, iar baba, fără convingere, cu un zâmbet cât lama de coasă şi un glas mieros, întrerupt de morfoleala unui mic printre gingii: „Măi moşule, fii cuminte că suntem oameni bătrâni!”. Ochelarii moşului căzuseră într-o parte, şapca-i fusese luată de vânt, părul i se lipise de faţă şi cămaşa de oase, dar nu se lăsa: „Trăiască partidul dă stânga, babooo! Ăştia care ne-a dat micii, că nu mai vedeam io cur dă femeie în faţa mătărângii mele! – Da, moşule, trăiască! Că bine mă mai scuturaşi! Io cu iei votez, ca să ştii!”.

Dar în acea clipă de fericire a vieţii ei, singura poate în ultimii ani, primi o lovitură de moarte între coaste, ca un ciocan care i-a strivit inima: „Nea, diii, nu lovi, juncano!”, căci moşul era aproape mort, cu vasele de sânge plesnite printre creieri şi, înainte să-şi dea duhul, i se derulau în faţa ochilor imagini din copilăria lui, cu pajişti împăturite cu margarete, cu vaci cu boturile umede rupând iarbă proaspătă şi îndreptându-şi grumazurile către cer, rumegând a rugăciune, copilăria lui de la asfinţit mânând vaca spre casă, coada biciuind praful drumului şi ugerele grele picurând lapte în ţărâna groasă, grajdul casei, întunericul şi lumânarea, ţâţele vacii în mâinile lui, degetul mare îndoit şi ţâşnirea laptelui în găleată. Mâinile moşului se ridicau împingând masa de deasupra capului şi mulgeau ugere imaginare, vaca lovea găleata şi vărsa laptele pentru care el muncise întreaga zi, pumnul lui se ridica şi lovea animalul şi baba îşi prăvălea grăsimile în moarte sub masa de plastic, cu micii neterminaţi de molfăit între gingii şi moşul crăpa peste babă şoptind: „Da, babo, şi mort, tot p-ăştia o să-i votez!”.

Cap 11.

Dimineaţa era atât de clară în acea zi încât alunecam mai repede prin aer. Cred că şi aerul se rarefiase, căci cu greu îmi găseam respiraţia normală. Ne-am trezit cu ochii mai mari decât îi aveam de obicei. Am văzut asta când ne-am dus să ne privim în oglindă. Ea m-a strâns tare de mână şi m-a privit din nou în suflet. Stomacul mi s-a strâns ca de obicei, de teamă.

– O să fie bine? Zi, o să fie bine?

– O să fie! i-am spus. O să fie!

Am luat-o în braţe. Ochi închişi, stomac strâns, strâns. Apoi ne-am privit iar în oglindă, eu înalt, ea mică, capul meu uşor îndreptat spre ea, un umăr mai jos, doi părinţi într-un tablou atârnat pe perete, ochii noştri mari înghiţind toată lumina cerului.

Banii pentru doctor într-un buzunar, banii pentru anestezist în celălalt, banii pentru neonatolog, banii pentru asistente, infirmieri şi portar, mai mărunţi. Am luat geanta pregătită cu o seară înainte, am tras fermoarul la cort şi am plecat ţinându-ne de mână spre spital. Nu era departe, era la câteva străzi de Palatul Naţiunii. Puteam să luăm un tramvai, dar am ales să mergem pe jos. Prostituatele încă dormeau. Câţiva pescăruşi se roteau deasupra noastră. Mirosul de alge.

Spitalul era construit pe o colină. Se vedea din depărtare. Era ca o imagine mişcătoare, căci perdelele fluturau libere la geamuri. O corabie naufragiată.

Portarul spitalului, mătăhălos şi ameninţător: „Unde mergeţi?”, zece mii îndesate în buzunarul său, portarul schelălăind şi făcând mătănii. Am intrat pe poarta spitalului, mâinile noastre se strângeau înfricoşate, drumul către intrarea principală, gropile, praful şi bălăriile noastre, sticlele noastre de plastic şi mormanele de gunoi dosite în spatele bălăriilor, stratul gros de coji de seminţe. Spitalul, uriaşul cu picioare de lut, cu perdelele înnegrite fluturând printre geamurile sparte, cu tencuiala căzută de ani şi transformată deja în moloz, cu trei bănci de fier în faţa intrării. Lumea căutând un fir de umbră, lumea privindu-ne şi spărgând seminţe: „E fată, îţi spun eu, după bărbat tre’ să te uiţi”, „Nuuuu, e băiat toată ziua, nu vezi ce burtă ţuguiată are?”. Ochii noştri înghiţind lumea. Intrăm în spital, pereţii goi, oamenii goi, oamenii lipiţi de oameni, aşteptând, aşteptând, oameni oftând, şi noi mână în mână, alunecând printre oameni, printre respiraţiile lor.

Doctorul, Doctorul, grav, încruntat: „Doamna merge la pregătit, dumneavoastră la mine în birou”. Am luat-o în braţe. I-am mângâiat pântecul.

– O să fie bine, o să fie bine!

– Promiţi?

Ochii ei strângându-mi stomacul, ochii mei ferecând lumina sub pleoape, capul meu spunând „Da, da”. Buze strânse, strânse. Ea se îndepărtează uşor, mâinile ni se deşiră, nu se pot descleşta, ea la un capăt al coridorului, eu la celălalt şi mâinile noastre întinse peste toată secţia şi ochii noştri înghiţind spitalul, ea intră, mâinile mele după mâinile ei, ea închide uşa, mâinile mele pe podea, privind-o cum se pregăteşte de viaţă.

Doctorul, Doctorul: „Poftiţi în birou”, am intrat după el, s-a aşezat şi a început să scrie ceva. Din când în când se uita la mine. Doctorul scria ceva, am aşteptat, dar el scria ceva. Când s-a uitat din nou la mine parcă spunându-mi: „Hai, ce mai aştepţi?”, am înţeles. Am scos uşor plicul şi l-am aşezat pe masă. Doctorul s-a oprit, l-a luat, l-a desfăcut, s-a uitat înăuntru: „Mersi, e bine, începem cam în jumătate de oră”, şi a continuat să scrie.

Am ieşit uşor şi m-am dus să-mi cumpăr o sticlă de apă. Am alunecat din nou printre oameni. Începusem să spun „Tatăl nostru”, aşa mi se întâmplă când îmi este foarte greu, repet la infinit „Tatăl nostru”. Am ajuns din nou în curtea spitalului încremenit pe fundul secat al mării. Perdelele fluturau la ferestre. Baraca de fier în care cineva vindea apă. Chipul femeii, ochii mei înghiţind-o. Sticla de apă şi mâinile mele sugrumând-o. Înapoi în spital, alunecând printre ochii oamenilor. La capătul holului, uşa de unde trebuia să iasă. Stomacul strâns, strâns, „Tatăl nostru care eşti în ceruri”, ceară fierbinte curgând uşor în creier şi alte femei ies şi altele intră şi ies şi ele.

Mama mi-a spus că eu m-am născut pe un hol întunecat, lângă nişte scaune răsturnate şi câteva galerii de lemn aruncate într-un colţ, lângă o chiuvetă spartă şi o grămadă de câlţi de plapumă de spital. Nu era lumină, numai o geană de bec aruncată de un stâlp de pe stradă. Mirosea a mâncare de bame şi era frig. Aşa mi-a spus mama. Ea era aproape moartă, pentru că era a nimănui şi n-avea decât o hârtie de 5 lei în buzunar. Nu, nu se-ndura s-o dea, pentru că erau singurii ei bani. Numai la capătul vieţii a strecurat hârtia într-un buzunar alb al unei asistente care trecea din întâmplare pe holul unde fusese dusă mama. Asistenta s-a uitat în buzunar, a luat hârtia şi s-a dus la fereastră, să vadă mai clar. „E bine”, a spus, a luat un neon, l-a montat în soclul gol şi s-a dus să cheme un doctor. Doctorul m-a scos cu un cleşte numit forceps şi a salvat-o pe mama. Aşa am mers mai departe. Altfel, am fi rămas amândoi acolo, pe holul întunecat, lângă câlţii de plapumă. Ne-au salvat 5 lei sau asistenta sau Dumnezeu.

Şi sticla mea de apă începe să fiarbă uşor şi plasticul ei începe să se topească. Eu singur, singur, singur. Un pat mobil şi ea întinsă, dusă în rezervă. Doctorul grav: „Staţi liniştit, e bine, a curs cam mult sânge”. Cuvinte de sub apă mă invită să merg la ea. Intru. Ea, transfigurată, cuvintele i se zbat în gât, plânge. Cuvintele îi mor pe buze, sticla de apă mi s-a topit în palme, „Sfinţească-se numele tău, facă-se voia ta, precum în cer, aşa şi pe pământ”. Cuvintele încep să învie pe buzele ei: „Unde e? Unde e? Nu mi l-au arătat, eu nu l-am văzut, de ce mi l-au luat?”. „Tatăl nostru care eşti în ceruri”, ochii mei înghit spitalul şi lumea întreagă îmi alunecă printre pleoape. Mâinile peste fruntea ei, cuvintele mele peste cuvintele ei. „Ai spus că o să fie bine! Aşa mi-ai spus, aşa mi-ai spus!”.

O asistentă mă trage de mână până în camera nou-născuţilor: „Să vă trăiască! El este băieţelul dumneavoastră! Puteţi să-i faceţi o poză!”. În faţa mea, un trupuşor trandafiriu, conectat la multe fire şi întins pe un pătuţ pentru pitici, dormea şi respira uşor. Îi vedeam inima bătându-i uşor pe sub piele şi inima mea a început să bată în acelaşi ritm. Mâinile mele nu au putut să-l atingă. Mi s-au adunat una într-alta sub buze. Tălpiţele şi mânuţele lui, burtica lui, guriţa lui, pleoapele lui acoperind lumina. Prima lui fotografie. Cuvintele mele mângâind cuvintele mamei lui. Buzele mele acoperind încet buzele mamei lui. Banii strecuraţi zâmbind în buzunarele albe. Linişte.

Cap 12.

În ziua în care i-am scos din spital, bebeluşul nostru dormea ca un norişor pe un cer de vară. Ea era slăbită şi palidă. Ochii ei aveau o lumină străină şi priveau pe deasupra tuturor lucrurilor.

Am rugat un bărbat să ne fotografieze în faţa spitalului, eu, coşuleţul şi ea. A fost prima noastră fotografie împreună. Capetele nu ni se văd. Corpurile noastre nu au decât gâturi. Poate că nu m-am adresat celei mai potrivite persoane să ne fotografieze. Măcar coşuleţul este întreg. În spate, uşa scorojită a spitalului pe unde au intrat vieţi vechi şi au ieşit vieţi noi. Şi o perdea fluturând la parter, printr-un cadru de lemn, fără geam.

Primii paşi cu puiul de om în mână, prin praful spitalului, prin gropi, prin resturi de zid. Şi portarul ploconindu-se: „Să vă trăiască! Să beau şi eu o ţuică!”. Tramvaiul părea că zâmbeşte când s-a apropiat de staţie. Ea pe un scaun, eu pe un scaun şi coşuleţul între noi. Şi ochii noştri deasupra lui.

– Biletele şi abonamentele la control, vă rog!

Cine să se mai îngijească şi de bilete?

– Îmi cer scuze, tocmai venim de la maternitate. Nu avem bilete, pentru că nu este nicio casă de bilete lângă spital.

– Domnule, să vă trăiască, să fie sănătos, dar ce s-ar întâmpla dacă toate familiile care s-ar întoarce de la maternitate ar proceda ca dumneavoastră, păi nu vă daţi seama? Şi să ştiţi că nu mai merge asta cu casa de bilete. Aşa cum v-aţi făcut bagajul pentru spital şi aţi pus tot ce vă trebuia, aşa trebuia să vă îngrijiţi şi cu ce mergeţi, să vă cumpăraţi bilet. De-asta merge ţara prost, domnule, că nu ne pasă, de-aia! Îmi pare rău, dar trebuie să plătiţi amenda, cinci sute de mii pe loc sau un milion în 24 de ore.

M-am uitat la soţia mea. Pleoapele îi erau deschise, dar ochii erau închişi. Afară era aşa frumos, căldura începuse să se ducă, aerul se mai curăţise, toamna se întorcea şi ea în ţară, şi dacă l­-aş omorî pe controlor? Am căutat un răspuns în ochii lui, apoi am căutat prin buzunare şi am descoperit că îmi mai rămăseseră ceva bănuţi în acela pregătit pentru asistente.

– Nu putem totuşi să ne înţelegem cumva?

Zâmbetul lui ascuns.

– Să coborâm la prima!

Am coborât cu toţii: eu, ea, coşuleţul, controlorul.

– Două sute e bine? l-am întrebat.

– Hai trei, să fie nici ca mine, nici ca dumneavoastră.

I-am dat trei sute de mii. Controlorul s-a înclinat.

– Să fiţi sănătoşi şi să vă trăiască!

Eu, ea şi coşuleţul aşteptând alt tramvai. „Să mergem pe jos”, spune ea şi am luat-o pe străduţele care se scurgeau către Palatul Naţiunii.

(…)