Preocupat fiind să reintru în activitatea de cercetare, după scurtul și foarte plăcutul sejur californian, nu am reușit să scriu nimic despre o gravă necuviință care mi-a ajuns recent sub ochi.

(Știu, iar o să se supere unii pe mine, iar o să pună veșnicele întrebări naive și alăturea cu drumul: „Dar l-ai luat pe cutare deoparte să-i spui obiecțiile? Dar nu cumva prin aceste comentarii publice facem rău «lucrării Domnului»? Oare ai abordat chestiunea pastoral? L-ai mustrat între tine și el, cum zice Scriptura?”)

Passons!

Chestiunea pe care vreau să o comentez este deja în domeniul public și, spre uluirea mea, nimeni nu pare să mai fi sesizat faptul că ea este complet nelalocul ei.

Cu ocazia jubileului ITPB, Societatea Biblică Din România (Oradea), condusă de domnul Gabriel Fazecaș, a publicat o Biblie Cornilescu a cărei „prefață” este un material pe jumătate istoric, pe jumătate publicitar, privitor la ITPB.

Să fim bine înțeleși: am lucrat 20 de ani în ITPB, am adus biblioteca de la 8.000 de volume la vreo 35.000, am ținut în spinare jurnalul teologic cât și cum am putut, mi-am predat cursurile integral (nu pe sponci, cum se practica la unele case mari), am fost vreo șapte ani președinte al Comisiei de Etică, am făcut tot soiul de hârțoage administrative, am mentorat studenți care apoi au ajuns să-mi predea cursurile, am fost prezent săptămână de săptămână în campus (nu selectiv, asemenea celor din clasa privilegiată a instituției). Într-un cuvânt, nu mi-am bătut joc de munca mea, ci m-am achitat de responsabilități ca pentru Domnul.

În virtutea activităților desfășurate, îmi voi permite să critic ceea ce consider a fi o lipsă crasă de respect față de Scriptură din partea celor care au decis publicarea acestei ediții care se dorește „jubiliară”.

Scriptura este cuvântul viu al lui Dumnezeu, care stă deasupra instituțiilor noastre pământești, fie ele și teologice, și care nu trebuie să devină un soi de prelungire a „Istoricului ITPB” sau a „Planului de dezvoltare al (sic!) ITPB”!

Fiindcă în prezent sunt „visiting fellow” la Universitatea Yale, care anul acesta a împlinit 325 de ani, precizez că mi s-ar fi părut la fel de nepotrivit dacă această universitate, cu prestigiul și cu vechimea ei, ar fi publicat o Biblie ale cărei prime pagini să fie „portofoliul publicitar” al universității.

Primele pagini dintr-o ediție a Scripturii sunt de regulă rezervate explicațiilor privind istoria versiunii respective sau privind metoda de lucru a traducătorilor.

Orice încercare de a coloniza sau subordona Scriptura unor scopuri publicitare este neavenită și trebuie condamnată cu toată asprimea.

Citind paginile din dosarul „publicitar” al ediției recent publicate, am ajuns să mă întreb: ce fel de orizont moral, teologic și epistemic are cineva care publică o Biblie în care primele pagini au acest conținut?

A dispărut orice fărâmă de luciditate la cei care au conceput această ediție? Nu mai există în structurile de conducere ale ITPB niciun om cu judecată sănătoasă care să-și dea seama că bagatelizăm Scriptura și o subordonăm unei agende eminamente fariseice, când o transformăm în vehicul publicitar („aniversar”, „jubiliar”)?

Cine zice că vrea să publice Scriptura, să o facă pentru slava Dumnezeului celui veșnic, spre mântuirea oamenilor, nu pentru gloriola unei instituții care, cronologic vorbind, abia a ieșit din scutece.

Cine vrea să-și facă materiale publicitare sau istorice, să facă albume jubiliare, aniversare, omagiale sau ce mai vrea. Dar să nu încerce o „șaorma cu de toate”, fiindcă rezultatul este un haloimăs care dezonorează Cuvântul lui Dumnezeu și care îi pune într-o lumină proastă pe cei care fac asemenea demersuri.

Dacă „firea” (bunul-simț sau cultura generală, cum ar zice astăzi Apostolul) nu ne învață unele lucruri elementare, e poate cazul să le învățăm printr-o mustrare publică.

Nu-mi face plăcere să fiu permanent măgărița care strânge la zid piciorul profetului sedus de Mamona, știu din experiență că aceste postări înseamnă noi și noi toiege pe spinare, dar le voi accepta dacă, în final, cum s-a întâmplat cu Societatea Biblică Româno-Americană, haiducia va înceta, iar lucrurile vor intra pe făgașul normalității și al bunului-simț.


https://youtu.be/f_gvQM0ZwzQ?is=k99XsG-5-QyYVIvJ

🇺🇸 În vara anului 2023, în timpul vizitei pe care am făcut-o în Statele Unite, am vorbit în câteva rânduri cu pastorul Iacob Mătăsaru, președintele Societății Biblice Româno-Americane din Lawrenceville, Georgia. Cu acel prilej m-am oferit să-l pun în legătură cu Societatea Biblică Britanică, a cărei activitate o cunosc foarte bine și care a dăruit românilor Biblia în diverse traduceri începând cu 1817, când s-a tipărit la Sankt Petersburg un Nou Testament cu slove chirilice.

🥳 Ei bine, astăzi mi-am onorat promisiunea făcută cu trei ani în urmă. Am avut bucuria să fiu invitat de dl Derek Hill (BFBS) să particip online la întâlnirea cu familia Iacob și Pertita Mătăsaru, pentru a discuta premisele unei colaborări între BFBS și Societatea Biblică din Lawrenceville. La întâlnire a participat, din partea Societății Biblice Interconfesionale, dna Emilia Iorgandopol.

👻 Cei care urmăriți această pagină știți că în chestiunea copyrightului s-a făcut στάσις καὶ ζήτησις οὐκ ὀλίγη (cum zice Luca în Fapte 15). În discuție a intervenit furtunos și pastorul Cristian Ionescu, din Chicago, care a încercat să acrediteze (fără spor) ideea că, în cazul Bibliei, nu se aplică noțiunea de copyright. (Să votezi „law and order”, iar apoi să pretinzi că nu există lege sau că rânduiala este un moft e ca și când ai fugi din România comunistă, iar apoi ai spune că ciomagul rusesc este preferabil democrațiilor europene!)

🎯 Fiindcă veni vorba de pastorul Cristian Ionescu, notez în treacăt ce spunea domnia sa recent, în cadrul unei slujbe, vorbind despre Societatea Româno-Americană: „Măsura unei lucrări importante în ogorul Evangheliei este dată și de împotrivirea care se ridică împotriva acelei lucrări”.

😇 Pentru mine este un motiv de mulțumire că acum nu mai există nicio „împotrivire” față de colaborarea dintre BFBS și Societatea condusă de pastorul Mătăsaru. Oricare ar fi fost obstacolele în calea unei colaborări care are la bază corectitudinea, principialitatea și transparența, ele sunt pe cale să fie înlăturate.

📖 Tot pe 31 mai, pastorul Cristian Ionescu anunța că toți cei care se înscriu ca participanți la Convenția Bisericilor Penticostale Române din SUA, care va avea loc în septembrie la Chicago, vor putea cumpăra de la pastorul Mătăsaru o Biblie cu doar 10 dolari (costul real al Bibliei fiind de 40 de dolari). Presupun că acesta este ultimul proiect care aparține „vechii dispensații”, care este pe punctul de a se încheia. Curând o să putem spune, asemenea Apostolului: τὰ ἀρχαῖα παρῆλθεν, ἰδοὺ γέγονεν καινά.

🙌 Îi urez pastorului Mătăsaru succes în proiectele care s-au conturat în cursul lungii discuții de astăzi. Fiindcă urmăresc de peste două decenii felul în care a fost publicată versiunea Cornilescu, pot spune că românii evanghelici s-au maturizat în sfârșit și că „râvna” a început să fie dublată sistemic de „înțelepciune”.

Domnul să ne lumineze și mai departe și să ne ție „năravul”!


Volumul „Și cerul s-a umplut de sfinți” (colecție de studii privind martiriul în Antichitatea creștină și în sec. XX) a sosit de la tipografie.

Cartea nu ar fi putut reveni în circuitul editorial fără eforturile făcute de Teofil Stanciu (directorul Editura Decenu.eu), Cami Di (redactorul volumului) și Gabi Giulușan (autorul coperții, pe care eu unul o găsesc foarte reușită).

În volumul republicat am și eu un studiu destul de amplu (50 de pagini) despre teologul german Dietrich Bonhoeffer.

Urmăriți Editura Decenu.eu. Vor fi publicate cărți foarte interesante anul acesta!

Cei care vreți să aruncați o privire peste cuprins sau să faceți o achiziție, vedeți linkul de AICI.


În această prelegere (vezi aici linkul YOUTUBE) comentez următorul citat din Omilia 63, din Cazania I coresiană:

„Așa grăiaște și Atanasie în tâlc ce-au scris kъ Galatomь, că numai credința are puteare a ispăsi. Așa Ioan Zlatoust, în omilia 2, kъ Rimlĕnomь, zice: «Nu cu sudorile, nici cu munca veri descumpăra pre ispăsenie, ce den mila dumnezeiască, ce de sus iaste, în cinste trebuiaște a lua: numai aceaia una veri aduce de la tine: să crezi»; așijderea în 7 omilie; așa Vasilie, în omilia ce-au scris despre smerenie, grăiaște.”

În continuarea cercetărilor întreprinse până acum, demonstrez că autorul Cazaniei I s-a folosit nu doar de comentariul la Matei al lui Wolfgang Musculus, ci și de lucrarea sa dogmatică, Loci communes (1563), din care a preluat citatele din Atanasie, Ioan Hrisostomul și Vasile cel Mare. Contrar concepțiilor vehiculate de P.P. Panaitescu, folosirea de către autorul Cazaniei I a citatelor patristice nu indică în mod necesar apartenența sa la spațiul ortodox, ci poate fi explicată ca efect al familiarizării sale cu lucrări de dogmatică protestantă precum cea scrisă de teologul reformat Wolfgang Musculus.


A apărut ediția a treia a volumului Costul uceniciei, de Dietrich Bonhoeffer.

Detalii despre volum găsiți AICI.


Acel Isus pe care vor să-L „dovedească” istoricii, dar în care nu crede nimeni, nu există! Chiar și cel care vrea să-L cunoască pe Isus al istoriei și să descopere lucrarea, calea și destinul Lui, depinde și de mărturia primilor adepţi: de amintirile care le-au hrănit credinţa, de credinţa care le-a însufl eţit amintirile, de viaţa lor spirituală care a fost marcată profund de Isus. Acesta este și modul în care noi, cercetătorii biblici, citim astăzi Evanghelia după Marcu. Cartea lui Amiel Drimbe este un bun exemplu în acest sens… Cititorii români au astfel parte de o monografi e care le prezintă stadiul actual al cercetării în studiile biblice, deschizându-le totodată calea de acces către una dintre cele mai importante mărturii literare din istoria creștinismului timpuriu. (KARL-WILHELM NIEBUHR Profesor emerit de Noul Testament Universitatea „Friedrich Schiller” din Jena)

Găsiți cartea AICI, pe site-ul Editurii Ratio et Revelatio.


Ori de câte ori citesc relatarea lui Luca despre nașterea Domnului, zăbovesc mai mult asupra urării pe care o fac îngerii care le aduc păstorilor vestea bună a nașterii unui Mântuitor.

δόξα ἐν ὑψίστοις θεῷ
καὶ ἐπὶ γῆς εἰρήνη
ἐν ἀνθρώποις εὐδοκίας.

Adică:
„Slavă în înălțimi lui Dumnezeu
și pe pământ pace între oamenii plăcuți Lui.”

Mă interesează în mod deosebit al doilea hemistih și referirea la „pace”, fiindcă sunt conștient că Europa noastră, care s-a bucurat de pace vreme de aproape 80 de ani, este un spațiu excepțional. Când mă uit la politica pe termen lung a Rusiei și la ambițiile ei expansioniste, mă întreb dacă pacea va mai domni multă vreme pe continent. Numai Dumnezeu știe ce ne rezervă următorul deceniu.

În orice caz, pentru oamenii din primul secol, pacea de lungă durată a fost o experiență foarte rară. Nu e de mirare, așadar, că îngerii le urează păstorilor „pace pe pământ.” Trebuie însă observat că pacea vestită de îngeri nu este proclamată în mod general, peste tot pământul, ci, după cum voi arăta mai jos, numai peste anumiți oameni, cei bineplăcuți lui Dumnezeu.

Pentru a demonstra „caracterul selectiv” al păcii vestite de îngeri, voi analiza în detaliu maniera în care s-a transmis secvența en anthrṓpois eudokías (ἐν ἀνθρώποις εὐδοκίας) din antichitate până la noi. De asemenea, voi arăta că în cele mai multe versiuni românești ale Bibliei, de la Coresi la NT Vatoped, în Luca 2:14 s-a strecurat o greșeală: urarea îngerilor nu conține trei elemente coordonate („slavă… pace… bunăvoire”), ci două elemente (slavă și pace), termenul eudokía fiind subordonat termenului „pace.”

Greșeala pe care o voi analiza a apărut de fapt chiar în manuscrisele grecești, atunci când unii scribi nu au mai înțeles sintagma en anthrṓpois eudokías (ἐν ἀνθρώποις εὐδοκίας), lit. „între oamenii bunăvoinței” (vom vedea mai jos sensul corect al expresiei), și s-au simțit datori să „corecteze” formularea lucanică. În virtutea acestui păgubos reflex „ameliorativ” (care probează veridicitatea zicalei că un strop de cunoaștere este mai periculos decât ignoranța), unii copiști au renunțat la genitivul eudokías în favoarea nominativului eudokía, care a ajuns astfel să fie coordonat sintactic cu dóxa („slavă”) și eirḗnē („pace”).

Și dacă tot i-am criticat pe unii copiști greci, să ne arătăm aici respectul față de Vulgata, care în acest loc a transmis corect textul biblic: „et in terra pax in hominibus bonae voluntatis.”

Am sondat în grabă tradiția biblică românească și am fost surprins să văd că forma eronată a textului s-a transmis până în cele mai recente versiuni, inclusiv în NT Vatoped, publicat în 2022.

Specialiștii în critica textului au fost conștienți încă din sec. XVI că lecțiunea corectă a textului biblic este ἐν ἀνθρώποις εὐδοκίας. Theodore Beza spune clar acest lucru în amplul comentariu din diglota publicată în 1560. Deși nu găsise în manuscrisele grecești o atestare a genitivului eudokías, biblistul reformat era de părere că textul din Luca 2:14 trebuie divizat logic în două segmente: Gloria in coelis altissimis Deo, & in terra pax, in hominibus dilectis, uel complacitis.

Deși nu beneficia de toate instrumentele de care dispune biblistul secolului XXI, Beza avea un atu remarcabil: cunoștea limba ebraică. Exegetul reformat constata la 1560 ceea ce unii bibliști moderni nici acum nu pricep: Occasionem autem falsae interpretationi praebuit non tam diuersa lectio, quam ignoratio idiotismi Hebraeorum. În traducere liberă: „Interpretarea greșită (a textului din Luca 2:14) a fost prilejuită nu atât de lecțiunea diferită, cât de necunoașterea felului de a vorbi al evreilor.”

Bun cunoscător al structurilor gramaticale specifice limbii ebraice, Beza mai face următoarea afirmație: „Hebraeus autem nemo est qui nesciat solere adiectiuorum loco uti genitivis appellationum. Sic filii promissionis, electionis, uasa irae, uasa misericordiae, uasa electionis Hebraice dicuntur ii, quibus Deus destinauit promissiones, quos elegit, in quos iram uel misericordiam decreuit exercere, quorum opera in rebus magnis uti constituit.”

Așadar, orice evreu știe că un substantiv în genitiv (în cazul de față, eudokías) poate fi folosit cu valoare adjectivală. Deși exegetul reformat nu menționează referințe biblice pentru exemplele pe care le dă („filii promissionis, electionis, uasa irae, uasa misericordiae, uasa electionis”), putem indica noi unele secvențe comparabile: τὰ τέκνα τῆς ἐπαγγελίας (Rom. 9:8), σκεῦος ἐκλογῆς (Fapte 9:15); σκεύη ὀργῆς (Rom. 9:22), τέκνα ὀργῆς (Ef. 2:3), σκεύη ἐλέους (Rom. 9:23).

Beza știe bine că „vas al alegerii” (expresie folosită de Dumnezeu pentru a-l descrie pe Apostolul Pavel în Fapte 9:15) înseamnă „vas ales (de Dumnezeu).” La fel, „vase ale mâniei” sunt „vase peste care se revarsă mânia lui Dumnezeu.”

Dar să revenim la Luca 2:14. În aceeași logică, „oameni ai bunăvoinței” înseamnă „oameni peste care se revarsă bunăvoința lui Dumnezeu” sau „oameni care Îi sunt bineplăcuți lui Dumnezeu.”

În tradiția biblică românească, primul tălmăcitor care exprimă corect înțelesul originar din textul lui Luca este Dumitru Cornilescu. În ediția din 1920, traducătorul recurge la următoarea parafrază: „pace pe pămînt între oamenii peste cari se întinde bunăvoința Lui.” Nu mi-e clar cum a ajuns traducătorul la acest înțeles, fiindcă versiunea Segond, din care se inspiră adesea, are o soluție diferită: „Et paix sur la terre parmi les hommes qu’il agrée!” Lexiconul Thayer, despre care știm că a fost utilizat de Cornilescu, are următoarea glosă: ἄνθρωποι εὐδοκίας, men in whom God is well pleased.

Mai jos un mic dosar „de problemă”:

  • Coresi: Salva întru nalt Dumnezeu și la pământ pace, în oameni bună vrere.
  • NT1648: Slava lui Dumnezău întru ceriuri înalte și pre pământ pace, întru oameni bună voe.
  • Biblia 1914: Slavă lui Dumnezeu întru cei de sus și pre pământ pace, între oameni bunăvoire.
  • Cornilescu 1931: Slavă lui Dumnezeu în cele prea înalte și pe pământ pace, în oameni bună plăcere.
  • Galaction 1938: Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni binevoire!
  • Anania: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”
  • Biblia sinodală: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!
  • NT Vatoped 2022: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, întru oameni bunăvoire!

Anul acesta s-au împlinit o sută de ani de la apariția versiunii Cornilescu BFBS. Prin versiunea Cornilescu BFBS mă refer la varianta Cornilescu publicată de Societatea Biblică Britanică în 1924. Cei mai mulți cititori ai acestui blog știu că ediția princeps a versiunii Cornilescu a fost tipărită sub auspiciile Societății Evanghelice Române, organizație înființată de principesa Ralu Callimachi.

Deși nu speram să mai văd publicat volumul care include peste 550 de scrisori și documente din arhiva SBB, acesta a apărut totuși, datorită eforturilor lui Teofil Stanciu, directorul Editurii Decenu.eu. Îi mulțumesc pentru disponibilitatea de a face acest efort semnificativ.

Pentru cei interesați, menționez că ediția a treia a cărții despre Cornilescu este disponibilă pentru achiziție pe site-ul Editurii Decenu.eu (AICI).

Prima ediție a cărții a apărut în 2014, la Editura Logos, din Cluj-Napoca.


Revista clujeană Steaua, condusă de istoricul Ovidiu Pecican, a publicat în nr. 7/2024 un amplu dosar „Coresi” (pp 7-13). După cum am împărtășit adesea pe FB, în ultimul an am fost foarte preocupat de teologia primei colecții de predici românești (Cazania I) și am descoperit surse noi, care pun într-o lumină nouă această remarcabilă tipăritură.

Revista se găsește la chioșcurile de ziare (câte mai există). Peste o lună va fi disponibilă și online, pe site-ul https://revisteaua.ro/arhiva/

Cuprinsul nr. 7, iulie 2024

FB a pus la popreală postarea în care îmi exprimam îndoiala cu privire la utilitatea conferințelor de „eshatologie fără frontiere” desfășurate sub deviza „Nelimitează-te”.

Fără-ndoială, în spatele derapajului algoritmilor FB se află o mică armată de trolli care a raportat postarea, pentru ca ea să fie pusă la index. Fiindcă nu poate FB cenzura cât putem noi posta, o reiau mai jos.

***

Iată o conferință ce pornește de la o întrebare al cărei răspuns este evident: „Mai aproape” sau „Foarte aproape”.

Dar de ce ar plăti cineva 200 de lei pentru a participa la o conferință în urma căreia nu va putea descoperi nimic în plus față de ce le-a spus Isus Hristos (gratis!) ucenicilor, atunci când aceștia s-au arătat obsedați de curiozități similare?

„Cei ce erau adunați L‑au întrebat, zicând: «Doamne, în vremea aceasta ai de gând să restaurezi Împărăția lui Israel?» El le‑a răspuns: «Nu vă este dat vouă să știți vremurile sau soroacele pe care Tatăl le‑a hotărât prin autoritatea Sa. Ci voi veți primi putere când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi și‑Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până la capătul pământului.»”

Isus nu a spus: „Ci voi veți primi o putere nemaipomenită de a face speculații apocaliptice fără temei” sau „Voi veți primi o putere strașnică de a răstălmăci Scriptura cu ajutorul realităților geopolitice și viceversa”. Hristos le-a făgăduit ucenicilor Lui puterea de a fi martori ai Veștii Bune aduse de Hristos. Or, această Veste Bună înseamnă, mai cu seamă eliberarea de forțele care s-au înstăpânit tiranic asupra omului (cf. splendida formulare din Evrei 2:15, care identifică unul dintre acești tirani: „și să‑i elibereze pe cei care, prin frica morții, erau ținuți în robie toată viața lor”).

În mod curios, cu toată atenționarea severă făcută de Hristos, pe unii dintre noi ne roade aprig curiozitatea de a trage vălul de peste palantír-ul divin, pentru a încerca să vedem cum arată finalul istoriei.

Organizatorii unor astfel de conferințe sunt și ei sub stăpânirea tiranică a istoriei, care nu pare să mai aibă răbdare. Stringența evenimentelor care ne duc inevitabil către final nu le dă odihnă. Evoluția inexorabilă a situației din Orientul Mijlociu i-a pus cu spatele la zid și îi obligă să vorbească. Au lucruri tainice și fatale pe care vi le vor împărtăși. Puteți fi unul dintre aleșii care vor beneficia de această cunoaștere specială, pentru numai 200 de lei. Să vi se bată genunchii și să vi se tulbure deci inima la gândul că nu dețineți (încă) știința ezoterică pe care v-o pot revela vorbitorii care țin încontinuu mâna pe palantír-ul din anticamera paradisului.


Fiindcă în spațiul răsăritean se va sărbători curând Paștele, mă voi opri în această postare asupra unor chestiuni pe care le-am auzit comentate într-o emisiune difuzată de platforma „Vocea creștinilor”. Invitatul ediției era pastorul Florin Antonie, care a făcut mai multe afirmații incorecte.

(În paranteză fie spus, mă simt dator să intervin public pentru a corecta informațiile difuzate public, fiindcă aici nu se mai aplică îndemnul din Matei 18:15, care zice „dacă fratele tău a greșit împotriva ta…” Când greșeala este împotriva adevărului și împotriva câtorva mii de ascultători care nu au niciun filtru academic, corectarea ei nu se face în privat.)

De altfel, la începutul emisiunii respective invitatul ne-a și cerut să luăm foaie și pix, fiindcă lucrurile pe care urmează să le spună sunt foarte importante. Asta am și făcut. Am notat cu mare grijă ce s-a afirmat, ca să pot comenta „la cestiune”.

Florin Antonie: „În timpul acestei procesiuni de Paște sunt câteva repere pe care dacă sunteți curioși să le citiți sunt înregistrate într-un manual pe care evreii îl păstrează cu sfințenie. Se numește Haggadah. Este un manual destul de gros, în care se explică ad litteram și cu lux de amănunte fiecare parte a ceremonialului de Paște. Un ceremonial în care întâlnim vin, întâlnim pâine, ierburi amare, tot felul de elemente care să țintească spre istoria trecută și prezentă a poporului evreu, dar și către parametrii viitori ai acestei istorii.”

Corectare: Colecția de texte numită „Haggadah”, folosită de evrei ca „scenariu” pentru „seder” (masa de Paște) nu exista în primul secol, când a sărbătorit Isus Paștele cu ucenicii. Textul s-a cristalizat mai târziu și a tot crescut de-a lungul timpului. Evident, în Haggadah de Paște actuală există elemente vechi care coboară până în primul secol creștin. La fel de adevărat este însă că unele elemente au continuat să se adauge până în secolul al optulea, când Haggadah capătă formă scrisă. Fiindcă iudaismul a avut mai mulți poli de reflecție, există mai multe Haggadoth, însă cea care stă la baza versiunii moderne este de proveniență babiloniană.

Florin Antonie: „În timpul acestei festivități de Paște, elementul central mulți consideră că este mielul. Dar dacă mergeți într-un astfel de ceremonial veți vedea că la masa de Paște la evrei în timpul ritualului mielul este reprezentat doar de un os, un os ars în cuptor care se numește dzeroah (sic!). Dzeroah care este un derivat din ceea ce găsim în Is. 53 („Cine a cunoscut brațul Domnului…”), fiindcă dzeroah se traduce din braț. Brațul care a făcut și a modelat prima dată materia…”

Aici sunt necesare mai multe corectări.

Prima are de-a face cu elementul central al mesei pascale. Este evident că astăzi, când evreii nu mai sacrifică un miel sau un ied de Pesah, acest element (care era în centrul mesei pascale) a fost redus la o evocare simbolică. Pastorul Antonie comite un anacronism flagrant dacă își imaginează că un evreu din primul secol serba Paștele urmând cu sfințenie „scenariul” din care citește evreul modern. Am participat eu însumi de câteva ori la masa pascală ținută după tipicul Haggadei și cunosc „procedura”. Sunt multe elemente care nu se regăsesc nici în tradiția biblică, nici în cea rabinică.

A doua corectare vizează ebraicul zeroaˁ (care are un ain la final, deci nu poate fi pronunțat dzeroah!). În limbaj biblic termenul zeroaˁ e folosit într-adevăr cu sensul de „braț” (zeroaˁ ˀAdonay „brațul Domnului”, Is. 53:1), dar el acoperă o paletă mai largă de realități, pentru a denumi inclusiv ceea ce noi numim „spată” sau „picior” (în cazul unui animal de jertfă, ca în Num 6:19 sau Deut 18:3). Așa se explică de ce până astăzi acel os prezent pe platoul de Seder poartă numele de zeroaˁ. Apelul la Isaia 53 este un semn ca pastorul Antonie nu stăpânește minime noțiuni de semantică biblică.

Să vedem ce mai zice pastorul Antonie.

„Elementele fundamentale la masa de Paște: unul dintre ele este pâinea. Sunt practic trei pâinițe care se pun împreună într-un container special și cea din mijloc se frânge în două. Se numește afikoman, se ascunde până la expirarea (sic!) ritualului de Paște și este scoasă afară. Toate lucrurile acestea au fost împlinite de Domnul Isus Hristos. De unde știm? Sunt înregistrate istoric. Din moși-strămoși evreii făceau lucrul acesta.”

Corectare: Aici, din păcate, avem ignoranța în toată splendoarea ei; impozantă precum coada păunului, dar la fel de specioasă. Orice lucrare serioasă despre Haggadah (vezi de exemplu comentariul lui Joseph Tabory, JPS Commentary on the Haggadah: Historical Introduction, Translation, and Commentary, Philadelphia, The Jewish Publication Society, 2008) îți spune că abia în secolul al XIII-lea acea bucată de azimă (ebr. „mața”) consumată la încheierea mesei a ajuns să poarte numele de afikoman. Dar în sec. XIII suntem la capătul unui lung proces care a dus la schimbarea înțelesului pe care l-a avut termenul afikoman în perioada veche.

În Mișna, corpus legislativ iudaic sistematizat în primele decenii ale sec. al III-lea d.Hr., găsim termenul afikoman folosit cu alt sens.

Textul mișnaic din Pesahim 10.8 zice așa:

וְאֵין מַפְטִירִין אַחַר הַפֶּסַח אֲפִיקוֹמָן

Semnificația acestei recomandări și a termenului afikoman a dat multe bătăi de cap specialiștilor. Unii traduc așa: „Nu trebuie să urmeze după pesah (=masa cu mielul pascal) un afikoman.”

Cel mai probabil termenul ebraic אֲפִיקוֹמָן este adaptarea secvenței grecești ἐπὶ κῶμον („la chef”, „la banchet”, „la petrecere”). Cu alte cuvinte, în viziunea rabinilor din perioada Mișnei, Pesahul e o sărbătoare solemnă, care nu admite în prelungirea lui chemarea afikoman „la chef”. (Mai sunt și alte soluții propuse pentru elucidarea termenului buclucaș. Puteți citi, de exemplu, H.L. Strack, Pesahim – Der Misnatraktat Passafest, ad loc.)

Ar mai fi de comentat vreo câteva lucruri din expozeul lui Florin Antonie, dar mă opresc aici (deocamdată). Poate într-o postare viitoare voi face un pic de lumină în chestiunea celor patru pahare de vin folosite în timpul mesei pascale.

Îi recomand din nou lui Ciprian Luca să-și ia în serios misiunea de a informa corect publicul evanghelic căruia i se adresează. Transmiterea de informații care sunt în mod evident false este un deserviciu adus Evangheliei lui Hristos.


Disclaimer: opiniile exprimate în acest text (și pe această pagină) aparțin exclusiv autorului și nu angajează în niciun fel instituțiile cu care acesta are contracte de colaborare.

Nu mai știu câți ani au trecut de la discuția avută cu pastorul Cristian Roske (trecut între timp la Domnul), care îmi povestea o scenă petrecută în februarie 1989 la sediul redacției revistei bisericești „Cuvântul Adevărului”. Ioan Ceuță, personaj despre care se bănuia încă de pe atunci că este în strânsă legătură cu Securitatea lui Ceaușescu, îl amenința pe pastorul Roske că va face curățenie „cu măturoiul” în redacția revistei.

În decembrie 1989 a venit Revoluția, care a măturat de la putere o parte din personajele toxice ale epocii de tristă amintire, dând peste cap planuri și socoteli deșarte. Inventat și promovat de Securitate pentru a prelua conducerea Bisericii Penticostale, fratele „Pișto” și-a văzut planurile răsturnate. În iureșul evenimentelor de la începutul sinistrului anul 1990 au ars dosarele multor colaboratori sau lucrători ai fostei Securități. A ars și dosarul fratelui „Pișto”, care avea astfel șansa de a se reinventa în ipostaza de lider religios pentru „vremuri noi”. Dacă ar fi fost să-i dăm crezare, fratele „Pișto” rezistase în furnalul totalitarismului comunist cu o credință mai mare și decât cea a tovarășilor lui Daniel, pe care biblicul Nebucadnețar i-a aruncat în cuptorul încins pentru vina de a fi refuzat să se închine chipului de aur din Valea Dura.

Cu acest portret ajustat după vremuri și împrejurări, la începutul anilor ’90 Ioan Ceuță a reușit să atragă resurse financiare importante din partea Assemblies of God, a întemeiat un Institut Biblic și a ctitorit un campus universitar de invidiat. Pe scurt, și-a creat aura omului căruia Providența însăși îi înlesnește urcușul pe treptele abrupte ale piramidei succesului.

Totuși, pentru a putea pune în practică ambiția de a acredita Institutul Biblic înființat la jumătatea anilor ’90, Ioan Ceuță avea nevoie el însuși de niște galoane academice. Titlul academic pe care îl obținuse în 1990 în Statele Unite la Columbia Biblical Seminary (South Carolina) era din categoria „doctor of ministry”, așadar un doctorat pastoral, care nu corespundea exigențelor prevăzute de legea românească. Am văzut teza și am descris-o cândva pe blogul personal. Nu mai reiau aici chestiunea.

Dornic să remedieze acest mare neajuns din propriu său CV, Ioan Ceuță s-a înscris la doctorat în România și în anul 2000 a devenit doctor al Universității din București. Era epoca în care pentru candidații cu pârghii de influență și cu bani obținerea unui doctorat era floare la ureche. Titlurile academice se puteau culege mai ușor decât ciupercile. Totuși, nu puține dintre tezele „culese” în perioada asta au devenit între timp veritabile pietre de moară la gâtul impostorilor care s-au căpătuit academic prin furt. Acum bombele amorsate în bezmeticii ani post-revoluționari ticăie neliniștitor în depozitele Bibliotecii Naționale sau ale bibliotecilor universitare din țară. Doamna Emilia Șercan încă nu descoperise această „bonanza” jurnalistică, deci membrii frățiilor pseudoacademice puteau lucra în tihnă. Unii păreau imposibil de stăvilit.

Ioan Ceuță a găsit un coordonator de teză, în persoana prof. Dumitru Popescu, fost rector al Facultății de Teologie Ortodoxă din București. Comisia de validare a tezei era compusă din Isidor Mărtincă (catolic), Ioan Ică Sr. (ortodox) și Vasile Talpoș (baptist).

După cum își aduc aminte foarte bine oamenii care se aflau în preajma dlui Ceuță la acea vreme, susținerea tezei de doctorat a avut loc în secret. Conform programului anunțat, ședința publică trebuia să aibă loc la ora 15.00, dar programul a fost schimbat în ziua evenimentului, susținerea tezei având loc la ora 10.00, pentru a zădărnici participarea eventualilor curioși care, cunoscând calibrul intelectual real al candidatului, ar fi fost foarte interesați să-l vadă pe doctorand prezentând cu aplomb o teză la care autorul contribuise doar cu numele. Din câte îmi aduc aminte, și în cazul Elenei Ceaușescu susținerea tezei de doctorat a avut loc în mare taină, după schimbări survenite în ultimul moment, pentru ca savanta de renume mondial să fie cruțată de emoțiile intense presupuse de înfruntarea cu ezoterica temă a polimerizării stereospecifice a izoprenului.

Pentru a urca treapta de conferențiar, Ioan Ceuță mai avea nevoie de alte cărți. O mică armată de negrișori s-a pus pe încropit o carte de omiletică, publicată în final sub titlul „Arta de a predica” (Editura Lumina Evangheliei, 2000). Un titlu mai potrivit ar fi fost „Arta de a plagia”, fiindcă lucrarea este o compilație din fragmente prost traduse, extrase din cărți publicate în limba engleză. Expresiile trase la indigo după original, topica „englezită” și numeroasele greșeli de traducere fac această lucrare inutilizabilă. În plus, unele greșeli creează efecte comice nedorite. Despre Augustin citim că „predica de obicei fără notiție, iar predicile lui au fost înregistrate de secretarele lui din audiență”. Nu-ți trebuie program anti-plagiat sofisticat ca să descoperi imediat că originalul englezesc zice așa: „Augustine’s preaching was usually without notes, recorded at the time by secretaries in the audience” (Wayne McDill, „The Moment of Truth: A Guide to Effective Sermon Delivery”, p. 136). „Secretarii” din engleză (în fapt, niște stenografi, nu secretari în sensul modern al termenului) au devenit, prin traducere „secretare”, iar „audience” a devenit „audiență”. Secțiunea despre Augustin se încheie apoteotic: „lucrarea lui ca pastor și predicator a avut o adâncă penetrare interioară în natura umană și divină.” Cam ăsta este spiritul întregii cărți.

În 2010, când a apărut lucrarea „Răscumpărarea memoriei”, scrisă de pastorul Vasilică Croitor, cel mai virulent detractor al demersului propus de această carte-manifest a fost – ați ghicit! – pastorul Ioan Ceuță, care anunța așa într-o scrisoare dată publicității: „Noi, Adunările lui Dumnezeu din România ca organizație penticostală, îi vom intenta proces lui Vasilică Croitor și Editurii și vom cere daune morale. Deja am discutat cu mai mulți avocați legat de procesul care va avea loc.”

Din motive evidente, mult trâmbițatul proces n-a mai avut loc. Praf și pulbere s-a ales de amenințările domnului Ceuță, cum praful s-a ales și de ambițiile sale academice. Nicio surpriză însă, fiindcă orice demers construit pe impostură este condamnat să se prăbușească.

Domnul Ceuță se dorește a fi liderul unui nou cult religios, al nouăsprezecelea, iar afișele pe care le-a dat publicității anunță deja public înființarea lui, în ciuda faptului că Secretariatul de Stat pentru Culte încă nu a publicat decizia de recunoaștere. În orice caz, faptul că în România este în curs de înființare un cult condus de un personaj care, potrivit analizei CNSAS, are în mod oficial eticheta de colaborator al fostei Securități nu poate fi de bun augur.

P.S. Decizia emisă de CNSAS poate fi atacată în instanță de dl. Ioan Ceuță. Din informațiile pe care le dețin, în peste 90% din cazuri instanța menține decizia stabilită de Colegiul CNSAS.


A apărut ediția a doua a cărții Noul Testament de la Alba Iulia (1648) și Reforma. Studiu istorico-filologic. Câteva secțiuni au fost revizuite. Volumul beneficiază și de 30 de fotografii.

Pentru comenzi, vizitați site-ul Editurii Ratio et Revelatio (AICI).

Reforma protestantă a modelat decisiv spațiul religios, cultural și politic al Europei Apusene. Deși tributari surselor clasice și patristice, reformatorii le-au reinterpretat critic, în funcție de propriul context, formulând răspunsuri noi la întrebările și problemele specifice secolului al XVI-lea.

Influența culturală a Reformei în Transilvania a însemnat, în practică, înțelegerea că orice limbă poate fi vehiculul revelației dumnezeiești și că în biserică „mai bine e a grăi cinci cuvinte cu înțeles, decât zece mii de cuvinte neînțelese în limbă străină”.

Reforma protestantă și-a făcut simțite efectele în Transilvania la doar câțiva ani de la publicarea de către Martin Luther, în 1517, a celebrelor sale teze privitoare la practica indulgențelor. Dinspre Wittenberg, ideile și toposurile protestante au pătruns în orașele transilvănene (Sibiu, Brașov), producând mutații importante în mentalul clericilor și al enoriașilor racordați la noile mentalități. Nu întâmplător, Sibiul și Brașovul sunt centrele tipografice în care apar primele tipărituri românești. Sub patronaj luteran se vor tipări primul catehism românesc, primele versiuni românești ale Evangheliilor, prima traducere integrală a Apostolului (Faptele Apostolilor și Epistolele Noului Testament) și prima versiune completă a Psaltirii. După ascensiunea politică a calvinismului în Transilvania, membri ai nobilimii maghiare, superintendenții Bisericii Reformate maghiare sau chiar principele însuși se angajează în acțiuni de patronaj cultural care îmbogățesc lista tipăriturilor românești, după cum urmează: prima carte de predici (Tâlcul evangheliilor), prima carte de slujbe (Molitvelnic românesc), primul efort de traducere a Vechiului Testament (Palia de la Orăștie, cuprinzând Geneza și Exodul), noi ediții ale Psaltirii, prima versiune integrală a Noului Testament (Alba Iulia, 1648). Lucrarea de față se concentrează asupra acestui monument tipografic, alocând secțiuni ample surselor care au alimentat conținutul teologic al amplelor prefețe ce însoțesc textul biblic propriu-zis.


Luna viitoare se împlinesc 15 ani de când, prin circumstanțe nesperate, am ajuns la Cambridge pentru a studia o săptămână în arhiva Societății Biblice Britanice, găzduită în prezent de Biblioteca Universității.

Eram încă doctorand și încercam să lămuresc, măcar în linii mari, istoria traducerii Bibliei în limba română. Un capitol important îl ocupa versiunea care anul acesta împlinește o sută de ani. Fiindcă le creasem unor prieteni impresia că, deși nu mă pricep la acest subiect, sunt foarte interesat de aprofundarea lui, unul dintre ei mi-a cumpărat biletul de avion pentru Stansted. Alți prieteni mi-au asigurat o mică „diurnă”. Printr-o cunoștință din Cambridge am reușit să găsesc cazare pentru câteva zile, undeva în afara orașului. Din fericire, locuiam în apropierea unei stații de autobuz de pe linia celui care ajunge pe West Road, la doi pași de impozanta clădire a Bibliotecii Universității din Cambridge.

Nu se punea problema să mă cazez la un hotel din oraș, fiindcă prețurile erau astronomice pentru remunerația mică după buget de care dispunea un doctorand. În România, din păcate, cercetarea a fost și a rămas o Cenușăreasă.

Cum zic, la vremea respectivă mă interesa în mod deosebit istoria versiunii Cornilescu, dar știam că există în arhiva SBB și documente privitoare la versiunile mai vechi. SBB a publicat prima versiune românească în 1817, însă această venerabilă istorie a SBB este puțin cunoscută. Dacă mai ajung la pensie, promit că o să mă ocup de remedierea acestui neajuns.

De pe West Road, unde m-a lăsat autobuzul, am luat-o la picior pe aleea străjuită de gradul viu înalt de trei metri. M-am oprit din drum preț de câteva momente ca să admir cedrii de Atlas sădiți la capătul drumului, precum și tufele ornamentale tunse „la rotund”, dinspre aripa vestică a clădirii Bibliotecii.

În 2009, când am pășit eu prima dată în Sala Manuscriselor de la etajul al III-ea al Bibliotecii universitare, epoca digitală încă nu începuse. La „Manuscrise” nu intrai decât cu creionul și cu laptopul (pe care îl cărai într-o pungă de plastic transparentă, achiziționată loco). Fiindcă pe atunci fotografierea documentelor nu era permisă, m-am văzut nevoit să iau notițe în neștire, de dimineață până la ora 19.00, când se închidea sala. Eram disperat că nu voi putea citi într-o săptămână toate dosarele care îmi fuseseră aduse și pe care voiam să le parcurg filă cu filă. Am rugat-o apoi pe doamna Rosemary Mathew, bibliotecara care îngrijea colecția BFBS, să facă niște fotocopii care mi-au fost trimise prin poștă după vreo câteva săptămâni. Dacă îmi aduc bine aminte, m-am dus apoi la Banc Post (da, pe atunci încă exista Banc Post!) pentru a plăti contravaloarea serviciului făcut. Nu a fost ieftin, dar cu pasiunile arzătoare nu te pui.

La vremea aceea interesul meu pentru versiunea Cornilescu era pur cărturăresc. Nu puteam bănui că vor apărea organizații românești care să pună în discuție problema copyrightului versiunii Cornilescu. Ce am descoperit atunci în documentele studiate mi-a dat posibilitatea de a recunoaște și de a contrazice toate legendele urbane (sau suburbane) care circulau (și încă mai circulă) în legătură cu Biblia Cornilescu.

Uneori sunt întrebat în ce calitate mă pronunț pe o temă sau alta legată de istoria versiunii Cornilescu. Răspunsul ar trebui să fie evident pentru orice om de bună credință: mă pronunț fiindcă știu despre ce vorbesc. Sunt unul dintre puținii români care au făcut efortul de a studia sursele primare care ne spun istoria primelor decenii ale acestei versiuni. Un alt excelent cunoscător al acestui subiect a fost istoricul Mihai Ciucă, trecut la Domnul în 2021. După ce am publicat documentele din dosarele BFBS, i-am pus lui Mihai la dispoziție copii ale documentelor pe care am reușit să le fotografiez în 2012 și mă bucur că le-a folosit în scrierea unui capitol din monumentala sa „Istorie a baptiștilor”, publicată recent.


O noutate importantă în evoluția procesului de revizuire a Bibliei Cornilescu: 5 cărți istorice sunt acum disponibile în YouVersion: 1 Samuel, 2 Samuel, Ezra, Neemia, Estera.

Versiunea românească a celor cinci cărți a fost revizuită în prima etapă de Gelu Păcurar și Silviu Tatu. O verificare suplimentară a fost făcută de Florin Laiu. Stilizarea finală a fost făcută de Dragoș Ștefănică și Cristi Sava. Mici contribuții, pe parcurs, a avut și subsemnatul.

Revizuirea versiunii Cornilescu este un proiect al Interconfesional Bible Society in Romania.


Când e vorba de tipărirea și difuzarea Bibliei subzistă în mințile multor oameni idei eronate, precum cea conform căreia “Biblia nu este sub copyright”. Cei care afirmă acest lucru fac confuzie între “original” și “traducere”.

Evident că cine vrea să traducă textul grec al NT este liber să o facă, dar, odată făcută traducerea, ea devine proprietatea traducătorului și nu poate fi multiplicată fără acordul autorului. Autorul poate ceda la rândul lui traducerea unei organizații de profil. Așa s-a întâmplat cu versiunea Cornilescu în 1923.

Fiindcă nu toată lumea pare să fie la curent cu bunele practici în domeniu, voi prezenta diverse proiecte care pot fi date ca exemplu pozitiv.

Orice traducere trebuie să aibă o pagină de copyright, unde este menționat deținătorul traducerii.

Dacă ediția este tipărită pentru a fi difuzată gratis, acest fapt este trecut pe copertă și pe pagina de copyright. În felul acesta este redus riscul de speculă sau folosire neetică a exemplarelor tipărite. (Nu de puține ori se întâmplă ca exemplare destinate difuzării gratuite să fie vândute pentru profit).

Felicitări Societății Biblice Interconfesionale pentru exemplul de bună colaborare cu organizația Dunamos, care a strâns banii necesari pentru cele 20.000 de exemplare ale NT EDCR.

Proiectul EDCR, lansat în 2015, are girul principalelor confesiuni neoprotestante din România.


Am promis că voi reveni cu „fapte” privitoare la plagiatul din cartea lui Sorin Săndulache. Am luat la întâmplare secțiunea despre anxietate și am constatat că primele cinci pagini ale acestui capitol sunt plagiate după doi autori importanți: Howard John Clinebell (1922–2005) și Gary R. Collins (1934–2021). Textul plagiat este marcat cu roșu. Galbenul indică citate (plagiate și ele) sau variații în raport cu originalul englezesc.

În prefață Sorin Săndulache afirmă că lucrarea sa este „o sinteză a celor mai importante contribuții în domeniul consilierii și psihoterapiei creștine”. În fapt, avem de-a face cu un plagiat „di granda”, în care textele din Clinebell, respectiv Collins, sunt preluate tale quale, fără niciun fel de sinteză. Autorul traduce pur și simplu paragraf cu paragraf, preluând inclusiv unele note explicative ale autorilor.

Cel mai șocant aspect în legătură cu acest plagiat este faptul că autorul român a desființat majoritatea citatelor pe care le folosesc Clinebell și Collins, dând impresia că textul i-ar aparține lui. Spre deosebire de Săndulache, cei doi americani semnalează în mod clar, prin ghilimele, contribuția autorilor de care se folosesc.

Clinebell (autorul lucrării „Basic types of Pastoral Care and Counseling”) este mai filozofic în abordare. Citează din Tillich, Heidegger, Kierkegaard și Jung. Uneori își permite și câte un citat dintr-o operă literară, cum ar fi „Zorba grecul”. Fragmentul din romanul lui Kazantzakis este marcat clar, iar cititorul este informat că viziunea din citat îi aparține episcopului.

Când citești secțiunea corespunzătoare din Săndulache, ai impresia că și el i-a citit pe Tillich, Heidegger, Kierkegaard, Jung și Kazantzakis. În realitate, autorul român nu i-a citit. El pur și simplu preia munca făcută de Clinebell. Uneori face textul lui Tillich să sune mai evlavios și adaugă ici și colo câte o cugetare proprie. Dacă o referință culturală (Tennessee Williams, „Cat on a Hot Tin Roof”) este prea sofisticată pentru publicul românesc, o suprimă.

Curios, Săndulache păstrează anumite greșeli din originalul englezesc. De pildă, Clinebell îl citează pe J.F.T. Bugental („The Search for Authenticity”) și dă anul de apariție al cărții ca fiind 1956. În realitate e vorba de 1965.

Suprimarea de către autorul român a ghilimelelor indică faptul că nu avem în niciun caz o „sinteză”, ci o încercare deliberată de a masca plagiatul. Dar și dacă autorul român ar fi păstrat ghilimelele, tot am fi avut o problemă morală majoră: absența oricărei munci de cercetare, absența oricărui efort de sinteză și de creativitate.

Greșelile de traducere sunt legiune: „permeates” e tradus prin „penetrează” („această anxietate penetrează întreaga ființă”); „defense” (în context, „mecanism de apărare”) e tradus prin „defensă” („utilizarea acestei defense conduce inevitabil…”). Secvența „ultimate concern” („preocupare supremă”) e tradusă prin „ultima preocupare”. Adverbul „usually” este tradus prin „uzual”, iar secvența „for many years” (i.e. „multă vreme”) e trasă la indigo: „pentru mulți ani” („Pentru mulți ani, această anxietate a fost considerată…”).

A doua parte a secțiunii este luată cu ridicata din Gary Collins, p. 77-79. Întrucât Collins nu e așa de „cultural și filozofic”, autorul îl plagiază mult mai fidel. În cazul lui nu prea are „goz cultural” pe care să-l dea la o parte

Pe scurt, „Manualul de Consiliere” publicat de Casa Cărții în 2009 și republicat de curând, în ciuda tuturor avertismentelor, este un dezastru. Un dezastru pentru autor și un dezastru pentru editura care l-a luat pe „NU” în brațe.

La semnalele de alarmă repetate pe care le-am tras, Editura Casa Cărţii a a oferit o explicație ridicolă:

„Autorul și-a asumat conținutul cărții, dând creditul cuvenit autorilor de specialitate pe care i-a consultat și ale căror nume și lucrări sunt menționate atât în lista bogată de note, peste 30 de pagini, cât și în bibliografia cărții, care se întinde pe mai mult de 20 de pagini”

Ce înseamnă că autorul „și-a asumat conținutul”? Adică oricine e liber să-și însușească munca altuia, să o dea sub nume propriu, să facă bani din asta, iar la final se scuză că „și-a asumat conținutul”? În română vorbim de „asumarea unor responsabilități” sau de „asumarea unui rol”. Un „conținut asumat” în mod imoral este un plagiat. Conținutul nu se „asumă” pur și simplu, ci se elaborează cu efort intelectual.

Autorul nu dă creditul cuvenit autorilor „consultați”. De fapt, nici nu vorbim de „consultarea” lor. El îi traduce pur și simplu, elimină ghilimelele, ca să nu se mai vadă munca lor, iar uneori preia inclusiv notele acestora.

Lista bogată de note este cea elaborată de autorii plagiați, nu de Sorin Săndulache. În secțiunea verificată de mine, singura contribuție a lui Săndulache a fost să mai taie o parte din notele prea filozofice.

Închei prin a spune că un manual de felul acesta nu se publică pur și simplu. Trebuie cerută și părerea unor referenți științifici de specialitate.

În perioada următoare voi continua munca de verificare pentru tot capitolul, dar ceea ce am găsit constituie temei suficient pentru ca o editură serioasă să retragă titlul de pe piață și să-și ceară scuze de la cititori pentru un plagiat de asemenea proporții.

Cei care vreți să verificați analiza făcută de mine aveți mai jos paginile din Săndulache și paginile din Clinebell.

Volumul lui Gary Collins se găsește și el pe Archive.org. Cartea poate fi împrumutată în format digital.


Toate argumentele invocate de Editura Casa Cărţii pentru a menține în portofoliu un manual care conține ample secțiuni plagiate sunt nule.

Ideea că “se cere” acestă carte nu exonerează editura de responsabilitate etică. Există o mare cerere de droguri în România. Să ne reprofilăm oare pe domenii mai rentabile doar fiindcă “e mare cererea”?

Este regretabil că direcțiunea Editurii Casa Cărții nu a înțeles miza acestei dezbateri. Cred că autorul comunicatului nu cunoaște (sau se face că nu cunoaște) definiția plagiatului.

Urmează etapa confruntării cu faptele. Voi reveni cu anatomia plagiatului comis de Sorin Săndulache și publicat de Editurii Casa Cărții.

Vom vedea de ce faptul că “îți asumi” furtul nu te scutește de efectele produse de furt în plan moral și legal.

În comunicatul publicat astăzi de Editura Casa Cărţii apar niște informații calomnioase cu privire la mine și la presupusa mea participare într-un proiect care ar fi leza drepturile respectivei edituri. Resping integral, ca mincinoase, afirmațiile din paragraful respectiv și cer retragerea lor, însoțită de scuzele de rigoare.

Spre știință: eu colaborez cu trei edituri mari: Humanitas, Societatea Biblică Interconfesională și Ratio et Revelatio. În plus, sunt și redactorul-șef al Jurnalului Pleroma, care apare sub egida ITP. Îl invit pe directorul editurii Vasile Gabrian să spună clar, cu subiect și predicat, ce proiect “am asumat eu” și în ce fel i-am lezat interesele.

Autorii comunicatului anunță că nu vor mai polemiza public pe această temă în spațiul public. Eu, dimpotrivă, îmi rezerv dreptul de a face publice rezultatele anatomiei plagiatului adunat între coperțile Manualului de Consiliere publicat de Editura Casa Cărții. Sunt foarte curios ce explicații publice va da Editura.


Revin cu niște clarificări privitoare la postarea mea despre cartea „Consiliere și psihoterapie pastorală”, republicată în 2023 la Editura Casa Cărții.

Precizez din capul locului că nu am nicio miză personală în această chestiune. De altfel, două dintre traducerile mele (Exegeza Vechiului Testament – Douglas Stuart; Exegeza Noului Testament – Gordon Fee) sunt publicate la această editură în condiții excelente.

Am aflat despre plagiatul din Manualul de consiliere al lui Sorin Săndulache de la studenți, în 2012. Am scris atunci pe blog un text intitulat „Omagiu plagiatorului cinstit”. Plagiatul fusese publicat în 2009.

Cum se întâmplă în România, câinii latră, plagiatorul cinstit trece…

Volumul de „Consiliere și psihoterapie pastorală” continua să apară la standul „Casa Cărții”, ori de câte ori această editură ne trecea pragul la ITP. Ca președinte al Comisiei de Etică și ca titular (o vreme) al cursului de Metodologie a cercetării științifice, am început să ridic din sprâncene. Adică noi le spunem studenților că plagiatul este inacceptabil, dar permitem unei edituri să vină cu produse plagiate? Oricât de util va fi fost acest volum acelor studenți care nu știu limba engleză, am hotărât că prezența lui la stand este inacceptabilă.

L-am informat pe directorul editurii în legătură cu plagiatul comis de Sorin Săndulache, în speranța (dovedită între timp deșartă) că acest volum va fi retras din catalogul editurii. În lumea editurilor preocupate de finețuri etice, astfel de incidente duc la realizarea unor anchete interne și la niște comunicate publice. Tirajul existent este retras din circulație și trimis la topit. (Editura Eerdmans a avut un incident de felul acesta și a retras comentariile afectate de plagiat.)

În pofida discuțiilor pe care le-am avut cu directorul Editurii „Casa Cărții”, plagiatul lui Săndulache a rămas neclintit și inamovibil. Intrigat de faptul că inclusiv în mediul evanghelic apar „plagiate inoxidabile”, am decis să urmăresc atent evoluția pe piață a acestui produs despre care ajunsesem să cred, ca despre Titanic, că numai Dumnezeu îl poate scufunda.

Prin 2021 din cartea lui Săndulache mai rămăseseră doar câteva exemplare la vânzare. „Așa deci! Unii balauri sunt sortiți să moară răpuși nu de sabia dreptății, ci de moarte bună, cu toate capetele pe umeri”, mi-am spus atunci.

Acum, în 2023, când am văzut din nou titlul în catalogul editurii, am crezut că halucinez. După toate semnalele de alarmă pe care le-am tras, cartea a reintrat în circuitul editorial! Un strigoi care refuză să moară!

Pentru ca totul să fie anapoda pe de-a-ntregul, ediția din 2023 are ISBN-ul ediției din 2009. Potrivit normelor în domeniu, fiecare nouă ediție a unei cărți trebuie să aibă o nouă casetă CIP și un nou ISBN.

Constatarea că o editură evanghelică ajunge să publice cu bună știință o carte despre care se știa că are secțiuni plagiate mi-a lăsat un gust amar.

Pentru ca demersul meu să fie nu doar zadarnic, ci și sentențios, mai am o singură observație: pe lumea asta cam orice se poate cumpăra cu bani. Dar există și lucruri pe care banii nu le pot cumpăra. Între acestea se numără și reputația.

Creează-ți propriul site web, gratuit pe WordPress.com.Creează-ți propriul site web.
Începe cu gratuit