AZI AM MURIT A DOUA OARĂ

Am murit a doua oară, pământule!
Am înghițit glodul tău și am simțit cum te caști sub mine
când visam la învieri păgâne.

Dar poate că n-am murit eu,
ci mama care-și așteaptă ceasul morții încă netrecut pe cruce;
poate-au murit anii mei uitați de prea multă viață,
amestecați cu nesaț în mămăliga aburindă pe masa pitică;
poate a murit fuga pe dealuri în căutare de flori de câmp
să i le dau în brațe buchet de nuntă.
Cred că s-au dus cu ea și ciupercile de la fântână
și hărmălaia de copii pe ulițe uitate în miez de vară.

Azi am murit a doua oară
și cu ea osânda din pieptul care-și abandonează inima
lăsând sângele să  urmeze calea lui firească,
și slută mi-e țărâna în care am îngropat-o!

În libertate – la analiză

După cum am obiceiul, mai trimit din când în când poezii la analiză stilistică, literară și de oricare fel ar mai fi ea.

Așa am făcut și cu ultimele versuri pentru că am simțit că nu mai fac ce trebuie în poezie. Acestea sunt comentariile lăsate de membrii grupului “Simfonia Cuvintelor”. Doamna Ana Văcărașu a fost minunată să nu mă uite și să mă ajute atunci când i-am cerut ajutorul. Mulțumesc!

“O frumoasă declarație, acest,, vers mut”. Așa se întâmplă, poetul vorbește în sine, aude doar simțirea auditoriului. Foarte sensibil subliniat cum e cu sufletul celui ce scrie. Căci el se dăruiește pe deplin în actul creației, iar cuvântul nu se vrea dat. Însă, așa se naste Eternitatea, din sacrificiu. Cuvinte mute, ce mor de inimă,,, de inimă mută, ca el”.Frumos, frumos! Finalul, într-un crescendo de emoții. Felicitări!”

“Excelent…felicitări autorului…foarte dens,un mesaj superb:să lași în urmă un vers de valoare care să dăinuiască …felicitări alese!”

“Bogat in metafore, mesaj plin de expresii minunate, dar mă zgârie un pic inegalitatea versului( nu că ar trebui neapărat masura), mi se pare, citind, poezie prozaică așezată ca un vers clasic. Nu „cântă melodia” pe acest vers, doar transmite messj în fiecare stih. Nu știu cum l as aseza… în bistih, tristih sau un tot… Așezarea lui mi se pare fără continuitate. E foarte bogată, repet, nu este rea, dar e ca o propoziție fără semne de punctuație…( spre unde bat la ușă, cui?!”

“Poem concept, altii ar spune ca e prea explicativ, tensiunea e constantă, nici nu se simte ca un arc presat, nici nu lanseaza…poezia cuminte de revistă USR”

“Toate poeziile au tăcerile lor ascunse. Tocmai în asta stă frumusețea lecturii. Cititorul de poezie le simte, pătrunde în taina lor atât cât o poate înțelege, le interpretează din perspectiva propriilor experiențe și prin prisma sentimentelor sale. “Vers-adevăr… sau vers minciună”, după caz, pentru poet sau cititor, important e să fie vers care transmite ceva. Iar aici da, cred că avem un mesaj: versul nu e pentru acea persoană care “n-a mai venit”, ci e pentru a lăsa urme ale trecerii prin viață. Și așa cum spune autoarea la final, versurile sunt strâns legate de propria libertate. Tăcerea, muțenia lor poate însemna de multe ori lipsa acestei libertăți de exprimare, un fel de prizonierat al spiritului, de multe ori autoimpus, din diverse motive. Îmi place. Se putea mai bine? Desigur. Întotdeauna și la oricine e loc de mai bine. Felicitări autoarei!”

ÎN LIBERTATE


În libertatea-mi proprie se naște versul
pe care mi-l concep atent-încăpățânat;
mi-ai cerut să ți-l împrumut într-o zi
și el n-a mai venit de teamă c-am să mă pierd în tine.
Nu te întrista, vers, că n-am să te dau oricui!
N-am să împroșc lumea cu versuri fără praf de pușcă.
Vreau să rămână urme din mine
și tu să îl prinzi ca un fachir între dinți,
mut de teamă că ar putea muri de inimă.
De inimă…
De inimă mută ca el,
nespus pe limba uscată de salivă,
uitat în străfundurile minții vers-adevăr…
sau poate minciună ca replică scoasă din filme,
un vers mut de cuvinte, uitat în propria-mi libertate,
pe care am uitat să ți-l împrumut într-o zi.

RECONSTRUCȚIE

ai să râzi și ai să plângi

cascade de sentimente

din care nu voi înțelege decât curgerea

și-apoi…

și-apoi am să revin asupra ta

rupând lutul stors de secetă

cu modele firimituri

să-ți recompun ființa

așa cum ți-am promis

DORINȚE

Doream să îmi cobor cerul peste frunte
cu norii lui de vată și visare,
să-ntind năvodul, să cuprind și soare
și să îl prind în noduri peste punte.

Doream să-not pe cerul plin de stele,
să prind lumini în palme, să le-alin,
să le respir adânc și să suspin
adânc o boare înspre ele.

Doream să mă înalț până departe
în neștiutele alei și căi lactee…
îns-am uitat să mă mai simt femeie
și-am pieptul năpădit de visuri sparte.

Acum doresc carnalul tău sărut
să-mi umple venele de doruri multe,
să-mi pun urechea să le-asculte
cum nu le-a ascultat, deși le-am vrut.

ȚIE… ȘI TOT MIE


Rătăcitor înmănușat în palmele goale,
baricadat cu fire albe de viață,
rămân s-acopăr chipul uscat cu batista de soare
pe care-am furat-o în cale-mi de praf și năluci asudate.

Zburai mut în negrul pastel ca oglinda;
zburai crud de sânge-n privirile oarbe,
și nu mă știam nicidecum și niciunde,
agățată-ntre spinii ca acele mănușilor tale goale.

O viață, A ta!, ai să zbori întrerupt, tăcut de cuvinte
ce-ți vor rămâne în barba pleșuvă ca vulturul toamna,
gonind neîncetat prăzi uitate de foamea păgână
că azi te-am visat tot uscat și flămând de necazuri.
Și tot o dată în an.

Mi te închipui ca stând tot pe scenă de lemn,
judecând strâmb pașii pe care nu-i faci niciodată,
ungând c-untdelemn ogoare de pită cu brânză și sare
pe-o masă ziar între doi păianjeni mici, uitați de timp și de sete.

Și n-ai fi singurul, poate, închipuit de drumul ce-ți stă înainte,
visând râu timid de fete cu sânii-n palme căuș,
lalele bătute de soare în multe culori nestemate
și muzica ta de iertare de oameni ce-mi stă pe retină și-acum.

N-am să-ți mai iert minciunile frivole și nici visarea zburdalnică;
azi cuget deplin la criticii mei singuri de patimi
ce teamă le fac adevăruri citite pe foile goale
și râd guri de pleavă în gâturi uscate.

Iar eu… eu încă zâmbesc poveri de vieți ciute –
mi-s una în drumul meu drept și strâmt, câteodată –
deși EU sunt largă-n veciile mele
și dorm iarăși somn de fată frumoasă ce sunt. EU cu mine!

EXPERIENȚA


Nimic nu rănește mai tare,
înrădăcinată în obsesia lipsei de timp,
ca graba de a ajunge la final;
omitem startul,
pe care am fi putut să-l simțim dulce pe limbă ca pe o înghețată;
parcurgem distanța dând din picioarele plictisite –
ne umplem de nervi că nu se scurge timpul mai repede –
numărăm pași, și pietre, și 1, 2, 3, 4…

Nimic nu distruge mai tare plăcerea,
imaginându-ne pe podiumul așezat ca pentru a ne amâgi,
decât dorința oarbă de a ne ști câștigătorii;
omitem startul,
care ar fi venit de la sine, chiar și în lipsa podiumului;
ne-am fi îndrumat să privim în jur ca prin fereastră experiența –
ne-am fi bucurat chiar și de căzătura necesară care ne-ar fi trezit la realitate –
știind că suntem vii, ființe, cu rezistență limitată.

Nimic nu doare mai mult omul din mine
decât să nu fi trăit experiența efortului meu.

DACĂ L-AȘ ȘTI…


Dacă l-aș ști pe Dumnezeu…
Dacă m-ar auzi zeul galaxiilor nesfârșite,
nimicul ce sunt, însemnat pe un punct de lume,
strigând din adâncul conștiinței fiara care stă să ragă,
m-ar lecui el, oare, de zeitatea singură din mine?
Să rămână doar el singura icoană sfântă,
dincolo de orgoliul fruct al creșterii mele?
M-ar simți și mi-ar da secunda de mângâiere pe care o cer?
Ar alina lipsa Lui din plămânii congestionați,
curățând aerul pe care nu mai știu să îl respir adânc?
Ar acoperi El însuși numele meu de carne și oase
și nu m-ar lăsa să mă sufoc căutându-L?
Și, mai presus de Cer, cui să-i cer să mă afle la fel de zălud
ca în ziua facerii mele?

ZBOARĂ!

Zboară, gândule! Acolo unde nu mai sunt aripi, nici chiar de împrumut;
zboară fără ele, vei fi mai ușor decât picul de apă din aburul de nor.
Zboară lin să pot să văd sângele din venele-ți transparente;
zboară întins să pot măsura, fără greșeli, distanța dintre punctele cardinale;
zboară plutind să știu viteza vântului de sub penele sidefate care te-nvelesc;
zboară înalt să știu cât de sus e zeul suprem care m-a umplut de nevoi fără rezolvare,
și nu te întoarce în viața asta, nu mai știu ce să fac cu tine.
Ne vom găsi când existența-mi va fi alta și tot voi ști c-ai fost al meu. Cumva.

ADIO ANOTIMP

Adio, ție, primăvară!
Adio verdelui mustind.
Vibrează culoare și ceară
În fiece frunză trăind.

Adio și florilor toate,
În plin anotimp efemer.
Adio, îți zic! Mai departe
Urmează doar soare din cer.

Adio! Renaști și la anul!
Splendoarea menită de viață
Va umple iarăși paharul
Și-ți vor reda a ta față.

Adio! Revino, dar, iute!
Să simt cum mă umple de tine
Miresme de vânturi știute
Și ploi ce adapă destine.

Adio! Sau stai, primăvară!
Nici eu nu mai știu de te vreau;
Și timpul, Tic-Tac!, te măsoară…
Cu umbra ta-n gând am să stau.