Cred că a doua cale spre sufletul cuiva este să râdeți la aceleași glume.
Prin ce mecanisme umorul împărtășit leagă doi oameni? Nu aș putea să spun!
Aș marșa chiar mai departe și aș zice că, atunci când umorul este mai subtil, legătura este cu atât mai puternică. Poate că e vorba despre o senzație de exclusivitate. Poate este una dintre multiplele iluzii că nu suntem singuri.
Poate că e doar vreo altă consecință a faptului că omul e un animal social. Poate, din contră, umorul este scara prin care ne ridicat din regnul animal împreună, pentru ca mereu se râde mai bine împreună.
Poate că umorul este singurul sens în viața fără sens a unui om.
Poate că a râde este tot ce ne-a rămas pe calea spre suferința garantată pe care ne-o promite necontenit ziua de mâine. Oaza din deșertul pe care îl străbați în drum spre locul unde o să fie dusă la bun sfârșit condamnarea implacabilă la moarte, ce atârnă deasupra oricărui cap, încoronat sau nu.
Poate că nu vom putea răspunde la această întrebare.
Dar ceea ce putem să contemplăm, cu o curiozitate similară, este cum prima cale spre sufletul cuiva sunt pantalonii pe jumătate de bucă.
Comentarii recente