I

Cu vecinul Cristi nu sunt neapărat prieten. Nu ne-am văzut niciodată pe afară, să ieșim undeva. Dar avem balcoanele lipite și, mai mereu, seara, ne nimerim amândoi la câte o țigară, cu capul pe geam, să mai schimbăm o vorbă. De ani de zile.

De data asta am o teorie bună pentru el. Au făcut ăștia țânțarii rezistenți la frig. În fiecare an apare ceva nou. Ca să fie viața cu 5% mai de rahat. Nu mai mult, că, dacă ar fi mai mult, s-ar răscula lumea. Ne perpelesc la foc mic. Ca pe broasca aia lăsată într-o oală pe foc, care nu-și dă seama că apa s-a încălzit decât când e prea târziu.

— În mod normal, aș fi de acord cu tine, zice el cu ochii în telefon.

Face o pauză puțin prea lungă, în care chiar pare că nu mă ascultă.

— Dar uite, s-a dus direct cu 100% mai de rahat. Vor ăștia să ne vândă țara!

— Cine? întreb eu ca prostul. Deși era clar.

— Cum cine? Nu vezi cât de mulți sunt? Sunt peste tot. S-au adunat și vin peste noi s-o vândă.

Lasă telefonul și începe să se uite în zare. Mă uit și eu.

Aerul e încărcat. Nu se mai aud mașini pe străzi. Se întâmplă ceva. Sunt revoltat. Îmi vine să dau un pumn în geam, dar știu că e prins prost, că l-am pus eu. A zis nevastă-mea să închidem balconul. Atât s-a putut.

— Cum, mă, să-ți vinzi țara? E ca și cum ai vinde-o pe mama! zic eu, evident înfierbântat.

— Ei, nici chiar, mă corectează Cristi. Hai să zicem o soră de-a lu’ mama.

— Exact. E ca și cum ți-ai vinde o mătușă bună, din partea mamei!

Suntem de acord. Ne uităm unul la altul și pasul următor e evident. Suntem bărbați patrioți în putere. E responsabilitatea noastră. Sigur gândesc și alții ca noi. N-avem cum să-i lăsăm să ne vândă țara.

— Ieșim în stradă, intrăm în ei, zic, perfect conștient că am rufe de scos din mașina de spălat și de pus în uscător.

Lasă, să se împută. Există lucruri mai importante pe lume. Cristi dă din cap. Dacă balcoanele noastre ar fi fost mai apropiate, ne-am fi dat și mâna.

Ajung în fața blocului. Cristi are pe umeri steagul României, ca o mantie de supererou. Sunt invidios că nu m-am gândit și eu. Urc să-mi iau steagul. Deși Cristi zice că mă așteaptă, nu-l mai găsesc jos când cobor a doua oară. E drum lung până la etajul patru și înapoi. N-a scăzut în ochii mei pentru că nu m-a așteptat. Dinspre centru se aud răcnete. Probabil s-a dus spre ele. Pornesc în pas alert, dar nici extrem de alert, pentru că n-am cardio atât de bun încât să-mi permit să-mi consum bateria atât de repede.

Până ajung la capătul străzii, mi se mai alătură doi tipi. Pe unul îl știu: e Răzvan, cu care jucam baschet când eram mici. Încă doi vin fără steaguri și ne zic să-i așteptăm cât se duc să și le aducă. Nu-i așteptăm. Dacă sunt patrioți adevărați, să ne prindă din urmă.

Suntem trei. Suntem semeți, îndârjiți și încrâncenați de dragostea de patrie. Dar nu suntem pregătiți pentru puhoiul de vânzători de țară care vine spre noi și ne mătură. Toți au steaguri. Le-au luat ca să le depună când vând țara. Mă înfior de silă când mă gândesc la asemenea lipsă de coloană vertebrală și de bun-simț.

Suntem luați pe sus și târâți de mulțime. Răzvan dispare cu puhoiul spre dreapta. Băiatul celălalt mă trage de mână și ne ascundem într-o alee ferită.

Suntem patrioți, dar suntem doar doi. Ei sunt mii. Trebuie să ne regrupăm. E prea târziu să-l întreb pe Băiat cum îl cheamă, deși practic aproape mi-a salvat viața. Deja ne cunoaștem de aproape o oră. N-ai cum să mai arunci întrebarea în conversație fără să pară ciudat. O lăsăm amândoi așa. Nici el nu știe cum mă cheamă pe mine.

La capătul celălalt al aleii găsim, în sfârșit, o situație în care ne putem demonstra angajamentul. Cinci vânzători de țară au încercuit patru patrioți și flutură amenințător spre ei steagurile furate. Ai noștri sunt cu spatele la zid.

Eu și Băiat ne înțelegem din priviri. Suntem mai puțini, dar avem de partea noastră surpriza și flancul. Ne insinuăm în coasta lor. Când ne văd, deja e prea târziu.

Ajung lângă cel mai mare dintre ei. Are doi metri, e chel și are barba până între sfârcuri. Ridic direct un deget amenințător în aer și-i zic:

— Nu ți-e rușine, măi… măi netrebnicule!

Se dă în spate, lezat de apostrofare. După acest croșeu verbal, vin și cu uppercutul:

— Ce fel de om trebuie să fii ca să-ți vinzi țara?!

Se înroșește tot, dar nu se lasă. Ridică și el degetul în aer și îl scutură spre mine, plin de violență acuzativă.

— Ascultă aici, măi pezevenchiule! Cum își permite unul ca tine să mai și vorbească? îmi zice el, încă amețit de seria de poziționări morale primite drept în figură.

Îl văd și pe Băiat. Le ține piept la doi trădători. Are ambele mâini în aer și scutură din ambele arătătoare în același timp.

— Mișelule! zic eu.

— Potlogarule! îmi răspunde uriașul.

— Pramatie! plusez. 

Îmi mușc buza. Încep să regret că nu i-am așteptat pe băieții ăia doi să-și ia steagurile. Am fi discutat altfel cu ei dacă am fi fost patru. Cinci cu Cristi, despre care sufletul meu știe că nu e timp să-l jelească acum. Poate e, totuși, mai bine.

Mă enervez și escaladez situația. Îndrept palma deschisă spre el, ca un tampon de vagon, și încep să merg. Lent, dar hotărât. Mă vede și începe să facă la fel. Ne îndreptăm unul spre celălalt, cu palmele gata de coliziune. Ce se va întâmpla când se vor atinge? Nu știu, dar nici nu cred că se va întâmpla. Cineva o să clipească și o să se ferească. Și acel cineva n-o să fiu eu.

Din fericire, nu se ajunge acolo. Cei patru patrioți, buimăciți până atunci, sunt inspirați de curajul nostru și se năpustesc asupra trădătorilor, scuturând puternic din degete. Trădătorii se sperie și dau înapoi. Suntem șase la cinci. N-au nicio șansă.

Aici se întâmplă dezastrul. Un trădător de țară se izbește cu spatele de Băiat. Se împiedică unul de celălalt și cad amândoi. Băiat se julește la cot, iar trădătorul cade pe palmă, cu încheietura într-o poziție aiurea. E clar că o să-l doară câteva zile.

— Ultraj! țipă amândoi.

Apoi îi bufnește râsul.

— Și tu ești infiltrat? întreabă trădătorul.

— Da, SRI, zice Băiat, cu chipul întunecat de usturimea cotului.

— Eu sunt de la SIE, zice trădătorul.

— De la armată, zice unul dintre cei patru patrioți.

— Poliție, zice încă unul.

Restul se prezintă pe rând: Jandarmerie, SPP, încă unul de la armată, încă unul de la MAI și unul de la STS.

— Nici nu știam că STS are infiltrați, zice Băiat, în timp ce colegul de la SIE îi pune ușor un plasture pe cot și suflă peste rană.

— Care-i șansa să fim toți infiltrați? rânjește unul dintre patrioți.

— Tu de unde ești? mă întreabă Băiat.

Toți mă privesc curioși. Înghit în sec.

— Băieți, eu nu sunt infiltrat. Sunt patriot pe bune.

Râd toți și oftează, apoi mă bat pe umăr. Își aprind câte o țigară. Băiat îmi întinde și mie una, apoi îmi zice pe un ton grav:

— Chiar dacă sunt infiltrat, să știi că acea camaraderie dintre noi a fost reală. Mă bazez pe tine să nu spui nimănui că ai văzut infiltrați.

Mă privește în ochi, apoi își smulge o geană și mi-o întinde.

— Drept răsplată, dacă vei ajunge vreodată la ananghie, suflă în geana asta și toți infiltrații de pe o rază de douăzeci de metri vor sări de partea ta. Hai, fugi, până nu te iau la secție!

Îmi iau steagul și fug. Țara are nevoie de mine. N-am timp de mimat patriotismul cu toți infiltrații.

Ajung într-o piațetă. Situația e gri. Vânzătorii de țară sunt câtă frunză, câtă iarbă. Dar se vede și o rază de soare printre nori. Într-un colț, câteva duzine de patrioți au organizat o redută și le țin piept cu spor ticăloșilor. Urlă invective elevate și scutură din degete spre ei, cu piepturile umflate ca niște maniaci. Între mine și ei e hoarda.

Îmi leg steagul în jurul gâtului, țin palma în față și alerg spre ei cu toată viteza de care sunt capabil. Cu cealaltă mână îmi bat obrazul într-un ritm infernal. Se dau la o parte când mă văd și-mi fac o cărare până la redută, unde sunt primit cu urale și brațele deschise. Dar nu e timp de lauri. Îi învăț repede tehnica și formez o avangardă.

Atacăm în V. Toți 27, cu mine drept vârf de lance. Palmele în față, câte un deget bătând obrazul. Îi spargem năpraznic în două și îi împrăștiem ca pe potârnichi. Piața se golește. Ni se alătură alți patrioți. Suntem deja un pluton.

Dar nu e timp de răgaz. Războiul evoluează. Dușmanul se adaptează. Învață tactica noastră. Două V-uri de dușmani ne lovesc din direcții opuse și ne destramă bruma de organizare. Ne frângem de ei ca o corabie de stânci.

Sunt steaguri pe jos. Oameni ușor juliți și dezorientați. Mi se înmoaie genunchii. Doi patrioți mă iau de brațe și mă scot de acolo. Încep să hiperventilez de nervi și deznădejde și văd negru în fața ochilor. Nu neapărat stare de leșin, dar posibilă cădere de calciu.

II

Mă trezesc într-un subsol. Douăzeci de patrioți cu mine. E iarăși seară. Se făcuse dimineață când ne prinsese busculada. Dintre toți cei cincizeci câți eram, patrioții de acolo reușiseră să mă salveze doar pe mine. Ceilalți n-au pățit nimic. Doar s-au retras temporar în case.

E liniște pe străzi, ceea ce e destul de normal. E Insula Iubirii la TV. Am rămas doar noi, ăștia care nu ne uităm. Sau care, în loc să ne uităm la emisiune, ne uităm la Fierți pe Insulă cu Ristei și Speak, fiindcă prezintă lucrurile mai pe scurt și așa economisim timp.

Studiez puțin camarazii. Mulți sunt proaspeți. N-au prins carnagiul nopții anterioare. E responsabilitatea mea, ca veteran, să preiau situația. Mă ridic în picioare, îmi dreg vocea și aștept să-și ațintească privirile asupra mea.

— Camarazi, știți de ce suntem aici. Nu-i putem lăsa să ne vândă țara! Să le arătăm strămoșilor noștri că încă mai curge niște sânge curat prin vinele astea și că suntem gata să-l vărsăm pentru patria noastră!

Printre aplauzele lor, gândul îmi fuge la Băiat și la julitura lui de la cot. Aș fi putut să fiu eu ăla. Într-o busculadă te poți dezechilibra oricând și, dacă te prinde prost, te julești de te ia mama naibii. Patriotismul vine cu riscuri.

— Să ocupăm din nou piața, până se termină Insula Iubirii și ies ăștia iar! zice un tip de lângă mine, în uralele celorlalți.

Răcani. Naivi. Oameni fără direcție. Gata să alerge ca găinile fără cap în capcana dușmanului.

— Nu, zic eu grav. Războiul s-a schimbat. Războiul evoluează. Grupurile mari sunt extrem de vulnerabile la V-uri de oameni care merg cu palma în față și bat obrazul.  Am văzut cu toții asta. Grupuri mici. Cât să poți forma un V. Vedem un grup mare de vânzători de țară, îl împrăștiem și fugim. Între timp, recrutăm alți patrioți și, de fiecare dată când grupul depășește zece oameni, ne împărțim în două și o luăm în direcții opuse. Ei sunt mai mulți, așa că singura noastră șansă e un război de gherilă.

Împart oamenii în trei grupuri mai mici și ne împrăștiem ca o molimă. Pornesc cu Eduard, Șobi, Ciprian, Andrei și celălalt Andrei. În câteva ore ajungem la zece, așa că-l las pe Șobi cu încă patru și o luăm în altă direcție. O oră mai târziu suntem iar zece și ne dividem din nou. Din grupul inițial din beci, au mai rămas cu mine doar Andrei și celălalt Andrei.

Dăm peste vreo sută de vânzători de țară și intrăm în ei năpraznic. Aleargă nimiciți și-și lasă steagurile pe jos. Le eliberăm.

Până dimineață număr trei victorii împotriva unor grupuri superioare numeric și un singur compromis moral: un armistițiu temporar, cât am stat, patrioți și trădători deopotrivă, la coadă la merdenele.

Sunt într-o alee cu încă nouă tipi ale căror nume nu le cunosc. Toți îl știu însă pe al meu. Molfăim merdenele. Îmi dau seama că trebuie să ne împărțim din nou în două grupuri. Sunt optimist. Ne mișcăm bine. În ritmul ăsta, n-o să ne vândă nimeni țara.

Ziua următoare merge din nou bine. Trădătorii sunt din ce în ce mai răzleți. Din ce în ce mai puțini. Camarazii mei se bucură. Dar eu înțeleg repede adevărul. După încă o zi îl înțeleg și ei. Ne copiază iar. Pâlcuri mici. V-uri. Palma în față, degetul pe obraz.

E haos pe străzi. Oriunde mergi, vezi găști mici de patrioți și de trădători, încleștate în conflict. Am câte un steag în fiecare mână, le flutur și urlu pe unde apuc. Le dau alor mei speranță. Se vede în ochii lor.

După vreo douăzeci de minute, încep să mă doară mâinile și spatele. E foarte solicitant, atât pentru triceps, cât și pentru dorsali. Oricum, nu mai funcționează. Cuvintele au și ele limitele lor. Avem nevoie de o victorie.

Suntem aceiași nouă de aproape o zi. Am hotărât să nu mai accept răcani. Am nevoie de oameni cu experiență lângă mine: Mircea, Mihai, Costin, Albert, Robert, Bobi, Pilică și, cumva, celălalt Andrei, care nimerise iarăși în ceata mea și pe care nu-l recunoscusem inițial, ceea ce îl supărase oarecum.

Văd un vânzător de țară cum aleargă cocoșat, spurcând cu spinarea lui de mișel vreo șase steaguri de-ale noastre. E o pradă ușoară, dar aleg să-l urmărim de la o distanță la care să nu ne observe. Vreau să știu ce face.

Ajungem după el în Parcul Eroilor, unde, spre surprinderea noastră totală, dăm de cea mai mare adunare de vânzători de țară pe care am văzut-o în viața mea. Sunt cel puțin 500. Câtă frunză, câtă iarbă.

E șansa noastră. Nici măcar nu e nevoie să zic ceva. Veteranii mei mă înțeleg din priviri. Sunt vârful unui V ideal. Celălalt Andrei e primul în dreapta mea. Ne-am împăcat între timp. Punem palmele în față și mergem maxim de apăsat spre ei, urlând și bătându-ne obrazul. Steagurile ne flutură pe umeri. Eu am trei.

Spre mirarea mea, nu par intimidați. Dar nici noi. Mai am vreo doi metri până să ajung cu palma la unul dintre ei. Și nu se dă la o parte. De ce nu se dă la o parte?

Mă mai despart câțiva centimetri de el când simt că-mi pune un deget direct în piept. Mă blochez.

— Aha, mă agresezi, canalie! urlu eu, ca să mă audă toată lumea.

Mă uit în jur. Camarazii mei au toți câte un deget în piept și câte un trădător cu un rânjet sfidător în fața lor, la celălalt capăt al degetului.

— Ba tu mă agresezi, bicisnicule! zice cu tupeu vânzătorul de țară.

— Mi-ai pus degetul în piept!

— Nu. Eu doar mi-am pus degetul în față și tu ai venit cu pieptul în el.

— Ce cauți tu cu degetul în față?

— Dar tu ce cauți cu palma în față?!

Nu ajungem nicăieri. Dar e cert că degetul lui întins în față are o rază de acțiune mult mai mare decât palma mea ținută în poziția de „stop”. Practic, el câștigă centimetri de la încheietură încolo. La mine, acolo se termină situația.

Îmi joc ultima carte. Fac un pas lateral. Face și el. Fac unul în cealaltă direcție. Face și el.

— Dă-te de aici, măi nătărăule! zic.

— Dar dă-te tu, că eu eram deja aici, marțafoiule! zice.

Continuăm dansul câteva minute. Îl fac zevzec, gogoman, fanfaron, panglicar și scelerat. Mă face haimana, nemernic, neisprăvit și secătură.

Camarazii mei fac pași în spate, iar degetele adversarilor rămân lipite de piepturile lor. Ai mei se mișcă din ce în ce mai repede. La un moment dat, se întorc cu spatele la degete și dau bir cu fugiții. Le cad steagurile de pe umeri și nu le pasă.

Rămân singur. Sunt încercuit. Asta înseamnă doar că pot ataca în orice direcție.

Știu că, dacă dau înapoi, ticălosul va veni cu degetul după mine. Am văzut asta la colegii mei mai slabi de înger. Așa că scot jokerul din mânecă. Trag umărul drept în spate și fandez înainte, pe lângă el și pe sub mâna lui, fără să-l ating.

Mai adânc în cercul de trădători de neam. Nu se așteptau la asta.

Sunt singur. Nu pot să-i sparg în două. Dar mă strecor printre ei. Surprinși, întind degetele spre mine. În reluare. Eu las adrenalina la volan și evit tot. 

Un gând nu mă lasă să mă concentrez la acțiune. Degetul bate palma. Ajunge mai departe. Cum de nu am gândit-o? Cum de nu am văzut-o? Cum de nu am anticipat? Ce era în capul meu? Eram atât de sigur pe mine. 

Trec de nucleul grupului și continui să alerg printre ei. Habar n-au ce se întâmplă. Până se dumiresc, eu deja sparg grupul pe partea cealaltă și dispar printre copaci.

Mă opresc într-o stație de tramvai, să-mi trag răsuflarea. Îmi dau seama că mi-am pierdut steagurile. Un nod îmi urcă în gât. Nu pentru că am rămas singur pe teritoriul vânzătorilor de țară, vânat de ei. Nu pentru că ne-au depășit tactic și au supremație terestră.

Ci pentru că, atunci când eram în mijlocul lor, în nucleu, l-am văzut acolo pe vecinul Cristi.

III

Nici nu știu cum am ajuns într-o mică redută de patrioți. Mai mult din instinct. Sunt complet răvășit. Mă doare și într-o parte de la efort. O duzină de camarazi zgribuliți se uită la mine placizi. Se vede că nici nu mai știu la ce să se aștepte.

— Am nevoie de matematicieni, jucători de go și dansatori profesioniști, zic.

— Câți? întreabă unul.

— Toți!

Planul e simplu. Nu poți evolua peste deget ca metodă de a pune dușmanii la punct, dar poți rafina strategia. Nu poți împinge, dar poți pivota, stânga-dreapta, cu degetul în pieptul dușmanului. Îi poți schimba poziția prin permutări și, coordonat, calculat, îi poți ghida unii în alții sau în diferite spații cu o singură cale de acces, blocându-i acolo.

Camarazii înțeleg și fug să dea de veste. Până la miezul nopții, lângă mine apar peste o sută de experți în cele trei domenii necesare. Formulăm. Postulăm. Teoretizăm. Aproape o mie de patrioți ne așteaptă cu sufletul la gură și cu lanternele telefoanelor aprinse, ca să le dăm vestea. Și le-o dau. Vom ataca la prima rază a dimineții.

Iscoadele ne anunță că, acolo unde am întâlnit eu puhoiul, s-au mobilizat acum peste două mii de vânzători de țară. Dar nu avem de gând să dăm piept în deget și deget în piept cu ei, cum se așteaptă. Masa de patrioți va bloca punctele de retragere și breșele prin care ar putea primi întăriri.

În acest timp, eu, împreună cu șapte dintre cei mai dansatori matematicieni și zece dintre cei mai competenți la matematică dansatori, vom aplica tot ce am învățat. Ne vom mișca printre ei ca o morișcă, înghesuindu-i unii în alții până capitulează, se răzgândesc în privința vândutului țării și pleacă naibii acasă.

În afară de vecinul Cristi. Cu vecinul Cristi e altă discuție. Acolo trădarea de țară se simte personal. Ca și cum vrea să vândă țara doar pentru că știe că-mi pasă mie de ea.

Steagurile flutură deasupra noastră, cu vârfurile dezmierdate de soare.

Intrăm în ei ca-n brânză. Coregrafia noastră e perfectă. Pivotăm printre ei titanic și le zguduim umbra de organizare. Coordonarea bate numerele mari.

Momentan.

Brânza devine din ce în ce mai groasă. Îl văd pe vecinul Cristi, purtat de patru trădători de țară pe un jilț din steaguri. Îmi rânjește sfidător. Atunci ne împotmolim. Estimasem corect numărul de mișei, dar nu și densitatea. Puhoiul e umăr la umăr. N-avem loc printre ei nici de o fandare simplă.

Asta e capcana.

Să crească densitatea până când orice mișcare devine imposibilă.

Dar mai am un as în mânecă. Scot geana pe care mi-a dat-o Băiat cu multe zile în urmă. Pentru o secundă mă opresc și mă gândesc cum eram atunci. Mai naiv. Mai optimist. Știam mai puține. De-aia era viața mai frumoasă. Ultimele zile m-au călit. Sunt alt om. Probabil nici nu m-aș mai recunoaște în oglindă.

Suflu în geană și absolut toată lumea de pe o rază de vreo douăzeci de metri se întoarce spre mine în poziție de drepți. Bănuiam că sunt destul de mulți infiltrați printre oameni, dar nu-mi imaginam că sunt atât de puțini oameni printre infiltrați.

Le arăt spre Cristi și toată lumea face o cărare până la el. Ca un culoar de turnir. Cu piepturi de cadre din servicii, armată și poliție în loc de garduri.

Printre ei e și Băiat. Aproape că nu-l recunosc. Are niște ochelari de vedere acum. Și-a schimbat personajul și a reintrat sub acoperire. Îmi face cu ochiul.

— Pune-l la podea, șefule!

Eu și Cristi alergăm unul spre altul și ne oprim piept în deget și deget în piept.

— Infamule! zic.

— Nesăbuitule! îmi răspunde.

Aproape ne apăsăm cu degetul în piept unul pe altul. Nivelul de violență depășește deja pragurile bunului-simț cetățenesc.

— Ce fel de om își vinde țara? întreb eu, serios, dar și puțin retoric.

— Chiar asta mă întreb și eu. Ce fel de om își vinde țara?

— Păi zi-mi tu!

— De unde să știu? Zi-mi tu!

Ne blocăm. Toată lumea din jur se uită la noi. Simt că asta e bătălia decisivă. Dacă mă impun drept pilon suprem de moralitate, trădătorii n-o să aibă de ales și o să cedeze.

— Tot ce știu e că niciodată un patriot n-o să înțeleagă de ce cineva și-ar vinde țara!

— Așa e! urlă oamenii din jur.

— Cu asta sunt și eu de acord! zice Cristi.

Lumea îl aplaudă și pe el. E inexplicabil.

— Orice patriot ar trebui să fie în stradă când aude că strada e plină de vânzători de țară! continuă Cristi, practic furându-mi direcția discursului.

Îmi pică fisa. Îmi retrag degetul din pieptul lui Cristi și mă întorc către popor.

— Oameni buni! Cine de aici e patriot cinstit și vrea să-și apere țara de ăștia care vor s-o vândă? Ia, mâna sus!

Toată lumea ridică mâna. Inclusiv Cristi.

— Acum, mâna sus cine vrea să-și vândă țara!

Nimeni.

Îi pică fisa și vecinului meu. Își dă o palmă peste frunte. Îmi scarpin și eu bărbia. Sunt nebărbierit de câteva zile. Toți arătăm obosiți și neîngrijiți.

Se pare că a fost doar o confuzie stupidă. Ne-am pus degetul în piept unul altuia ca proștii. Patriot contra patriot. Așa pățești când duci lipsă de comunicare. Oftez și mă mir.

Totuși, unde sunt vânzătorii de țară?

Dintr-un bloc coboară un gospodar grăbit, în papuci.

— Oameni buni! Am urcat până sus să beau o cană cu apă și s-o rog pe nevastă-mea să mă mai lase o oră-două la Revoluția Patrioților și nu o să vă vină să credeți ce am aflat de la televizor! Cât noi eram ocupați în stradă, ăștia ne-au vândut țara!

— Cine? zice Cristi, cu gâtul umflat de ciudă.

— Cum cine? Ăștia. Sistemul. Au vândut țara, s-au suit în avioane și au plecat. Ne-au păcălit!

— Cui au vândut-o? insistă Cristi, cu ochii injectați și vocea răgușită.

Vestea că țara e deja vândută îl lovește ca un tren în stomac. Îl țin să nu cadă. Omul în papuci continuă alarmat:

— Au vândut-o și la americani, și la ruși, și la europeni, și la chinezi. Le-au dat-o la preț întreg fiecăruia, fără să le spună de ceilalți!

Fac ochii mari. Rotițele se mișcă în capul meu. Frică. Șoc. Admirație. Uluire. Năucire. În sfârșit înțeleg ce s-a întâmplat.

— Băă! Ăștia au luat marile puteri și le-au făcut schema Nordis!

Mă întorc acasă dezcumpănit. Rufele ude s-au împuțit în mașina de spălat. Pun niște detergent și le mai dau drumul o tură.

Din ce în ce mai mulți șarlatani din politică au început să se dea loviți de „neomarxiști”.

Când ceva nu le place, nici nu se mai obosesc să aducă argumente. Doar țipă că ăia sunt neomarxiști și că le sunt atacate valorile. Și atât.

Ce e aia neomarxist? Nimeni nu știe. Dacă o iei ideologic, cred că toți neomarxiștii din românia ar încăpea într-un lift. De-ăla mic, interbelic, nu lift de corporație.

E doar un cuvânt tribal de apartenența la trib. Tribul Ongobongo a decis că cine nu e în tribul Ongobongo e angabanga și e rău să fii angabanga că nu ești ongobongo. Atât. Asta înseamnă neomarxism. Termen folosit în special de pensionari cu 4-8 clase care abia sunt în stare să numere o bilă, darmite să înțeleagă orientări politice din punct de vedere social și economic.

Bătrânei care se simt atacați. Ei au trăit toată viața într-un sistem simplu. Dacă mergi cu basca în mână și cu capul în pământ pe lângă un om cu funcție, la un moment dat o să-ți dea și ție să ciugulești din ce fură el de la stat. Tot ce atacă sistemul clasic clepto-medieval în care e obișnuit el, e neomarxist.

Vrei să privatizezi ceva?
Ești neomarxist.
Vrei să naționalizezi ceva?
Tot neomarxist.
Te crezi centru stânga? Nu, bro, ești tu prost. De fapt ești neomarxist. Libertarian? Nu există așa ceva. Tot neomarxist.

Din punctul în care e prostul, în orice direcție aruncă o piatră, dă doar de neomarxiști. Și în stânga, și în dreapta, și sus și jos. Peste tot numai unde dar fix unde e el ideologic nu.

Evident că șarlatanii s-au prins că proștii cu riduri au fost dresați să răspundă pavlovian la cuvântul ăsta și îl aruncă oriunde n-au argumente și vor să simtă că salivează niște proști.

S-a organizat și un protest zilele astea, împotriva ANTIFA, cei mai neomarxiști dintre neomarxiști.

Singura problemă cu ANTIFA e că nu există în românia și nu a existat niciodată. Maxim au dat niște puberi taguri pe niște ziduri cu ANTIFA că au văzut ei la americani și li s-a părut interesant. Dar nu au existat niciodată minim doi români care să se întâlnească undeva și să zică „băi, noi suntem ANTIFA”. Sunt maxim 10 puberi care fac roleplaying. Nimeni în toată țara asta nu se crede pe bune ANTIFA.

E ca și cum ai protesta împotriva lui Baubau. Sigur, ca idee, Baubau e un personaj foarte negativ. Nimeni nu ar vrea să fie vecin cu Baubau. Dar DIN FERICIRE BAUBAU NU EXISTĂ. Și nici ANTIFA.

Și cel mai ridicol, protestul a fost organizat de „Honor et Patria”, o organizație de oligofreni fasciști.

Băi, pune cineva botul când zic fasciștii că comuniștii sunt răi, sau când zic comuniștii că fasciștii sunt răi?

E ca cum ar protesta omul care te fură împotriva omului care te bate sau invers. Nu e niciunul dintre ei din partea ta. Ambele sunt extremele toxice ale societății unde se adună subumanii ca smegma, pentru că n-au ce căuta la lumină și printre oameni normali.

– „Hei hei hei, știu că sunt un extremist spurcat dar de fapt ar trebui să-ți fie frică mai tare de ceilalți extremiști spurcați decât de mine!”

Dar cum ar fi să faceți pași și unii și alții? Du-te, frate, în bălării, cu nebunii tăi, dă-te acolo atacat de neomarxiști și de ANTIFA și lasă-ne în pace. Când vin băieții ăilalți îi trimitem și pe ei în niște bălării, să facă roleplaying, să se dea atacați de fasciști și aia a fost.

Dacă se nimerește să fie același tufiș, treaba voastră. Important e că dacă iese cineva viu de acolo, să nu vină să ne explice ce s-a întâmplat că chiar nu ne interesează. Stați între voi, fasciști cu comuniști, tusea cu junghiul, plângeți-vă unii de alții în pungă și lăsați-ne dracu’ în pace.

Suntem oameni reali cu probleme reale. N-avem nevoie de rahatul vostru performativ în care vă dați cumva loviți și atacați de cealaltă extremă ca să empatizăm cu voi că nu merge. Ni se rupe. Ne e scârbă și de voi, și de dușmanii voștri cu care sincer, aveți mai multe în comun decât cu noi.

Ochii ăia îl băgau în boală.

Era legat bine și în rest. Rotofei, în sensul bun al cuvântului. Moale oriunde puneai mâna, dar tare atunci când strângeai. Era mult mai musculos și flexibil decât părea la prima vedere.

Zâmbetul era zâmbet de om care știe că poate să-ți dea lumea peste cap. Buze subțiri, dar cărnoase. Ca două râme pe steroizi.

Chiar și numele era perfect. Prundurel. Parcă făcut să te aștepte la bustul gol, pe malul apei, adânc în stufăriș. Fără să-l deranjeze țânțarii. Nu părea genul de om care să se sperie de niște supt.

Dar ochii, ochii erau punctul lui forte. Acolo ți se oprea inima. Zemoși, blajini, bovini în sensul bun al cuvântului. Niște ochi cărnoși. Pe care îți venea să-i muști. La două palme distanță unul de altul. Arăta ca un fel de Sid din Ice Age, dar sexy.

Știa că e privit. Era perfect conștient de ce face și ce gânduri stârnește. Îi adusese o cafea cu o inimioară desenată în ea. Apoi se aplecase și-i șoptise la ureche, mușcându-și buzele alea vârtoase:

„Nu e o inimă. E un cur.”

Apoi îl amușină ușor pe guler.

Ar fi vrut să-l ia de mână, să se ducă la pupă, să-l țină de mijloc în timp ce râdea, ca în Titanic. Dar erau prea mulți oameni în jur.

Într-o lume paralelă, mai frumoasă, ar fi fugit amândoi undeva, împreună. Să uite politica și societatea. Să ajungă pe o insulă pustie pe care să se hrănească amândoi doar cu aroma celuilalt.

Dar în realitatea asta nu se putea așa ceva. Puteai să visezi și să admiri de la distanță. Trupul perfect, ca un butoiaș plin de energie, vocea cristalină care face îngerii să plângă, zâmbetul șăgalnic și plin de promisiuni și ochii ăia mari cât niște cepe, în care poți să te pierzi și să uiți cum te cheamă.

Sigur basca aia deja se îmbibase cu toate sucurile unui cap încins. Aștepta să și-o dea jos, ca să i-o fure. S-o poarte cu el tot timpul și s-o miroasă seara, înainte de culcare. Era sigur că mirosea a paradis, scorțișoară și esențe tari.

Barca era plină ca metroul la ora de vârf. Dar în lumea lor erau doar ei doi.

Urăsc postacii din ambele triburi și cel mai tare urăsc când îndobitocesc populația cu aceeași placă zilnic.

Întâi, ăia medievali, că suveraniști n-ai cum să le zici, oricât de tare ar vrea ei. Își încep poliloghia cu:

„UITAȚI CE AU MAI FĂCUT PRO-EUROPENII ĂȘTIA!”

După care ne prezintă o nouă spurcăciune secu-PSD, ca și cum ar avea vreo legătură cu Europa și UE.

De când au ajuns PSD și secu pro-europeni? Ei sunt pro orice le dă bani moca, până când ăia le spun că ar trebui să facă niște reforme, să-și mai taie din privilegii și să fure mai puțin. Și acolo s-a terminat.

Da, UE e bună să ne dea miliarde pentru școli, spitale și autostrăzi, atât timp cât nu vrea nimic la schimb. Dacă vrea reforme, pas. Să-și ia banii și să se care cu ei. Să facă populația foamea și să meargă cu căruța dacă nu se poate cu bani gratis, fără reforme. Ar fi și pro-chinezi, ar fi și pro-africani, ar fi și pro-reptilieni, atât timp cât ăia nu vor să-i pună să-și dea afară amanta și nepotul din consiliul de administrație al unei companii de stat.

Așa că terminați cu eticheta asta de „pro-european” pusă pe toate găinăriile medievale, că nu o credeți nici voi. Doar o spuneți așa, ca să divizați populația în triburi. Să convingeți proștii că există un trib „pro-european” care e împotriva lor.

PSD și secu fac ce fac PSD și secu și, în loc să dați vina pe PSD și secu, o dați pe Europa. Adică protejați PSD și secu de opinii negative. Că alt interes nu e acolo.

Trecem și la cealaltă tabără de tribaliști divizivi, care îndobitocesc populația împărțind-o în tabere cu replica:

„M-A DEZAMĂGIT NICUȘOR ACUM. DACĂ NICI DE DATA ASTA NU…”

Bă, voi sunteți chiar idioți? Spuneți placa asta de un an și jumătate. Ca să fii dezamăgit trebuie să ai așteptări. Și ca să mai ai așteptări după ce te-a dezamăgit de două ori pe săptămână, timp de 90 de săptămâni, trebuie să fii chiar imbecil.

Ce e asta? Sindrom Stockholm? Ai ajuns să empatizezi cu abuzatorul? Ca nevasta aia care își ia bătaie zilnic și zilnic zice: „Vai, dacă nici de data asta nu vine cu scuze și flori, eu chiar plec.”

Și cinci ani mai târziu o găsești tot acolo, tot cu capul umflat.

Faza de negare dusă la apoplexie? Îți iei mumu de la unul de 99 de ori și te surprinde când se întâmplă și a suta oară?

Cam ce trebuie să facă Nicușor ca să știi clar că n-ai la ce să te mai aștepți de la el? Că nu mai poate să te dezamăgească pentru că e doar un dușman al poporului și a fost așa tot timpul?

Băi, sunteți atât de proști încât și dacă vă dezgroapă rudele să facă clei din ele, tot o să smiorcăiți că v-a dezamăgit, dar o să se înțeleagă că, în străfundul vostru, încă mai aveți speranțe în el. Atât de proști sunteți.

Populația nu e divizată de proastă ce e. E divizată pentru că niște oameni care trebuiau să livreze mâncare s-au făcut formatori de opinie și toată opinia lor e tribală și divizivă.

Și de-aia tensiunea socială e maximă și îmi livrează pizza Ahmed. Pentru că Răzvănel și Bo Bideu, care trebuiau să-mi livreze pizza, s-au făcut analiști de politică, deși nu le-a cerut nimeni și n-avea nevoie nimeni de ei.

Cine e responsabil? Cel care minte sau cel care crede minciuna, oricât de ridicolă ar fi?

Dacă eu zic că mâncatul de sârmă ghimpată te face nemuritor și un idiot absolut se apucă să mănânce sârmă ghimpată, cine e de vină? Eu sau idiotul?

Nu toate minciunile sunt la fel.

Dacă minciuna e plauzibilă, e vina mincinosului.

Dar dacă minciuna e atât de absurdă încât doar ultimul idiot o poate crede, mai e vina mincinosului sau e vina idiotului că a reușit să fenteze toată viața orice formă de discernământ?

Ieri niște reduși mintal din Cluj au atacat o ambulanță cu topoare, pentru că au auzit ei pe tiktok că ambulanța aia fură copii.

Cognitiv trebuie să fii undeva între un câine și o găleată de rahat ca să crezi că ar putea exista o ambulanță care fură copii. Dar care e soluția?

Cum putem crea o societate în care genul ăsta de idioțenii să nu se mai întâmple?

Păi există două metode:

–––––––

1. Cea de stânga:

E responsabilitatea societății să protejeze idiotul. Creezi o societate în care idiotul e ținut de mânuță și ghidat să nu o ia pe arătură. Hrănit cu lingurița de cauciuc, cască în cap și mânat ca vitele într-un țărculeț din care nu se poate răni și nici răni pe alții. Controlate toate lucrurile la care e expus și pedepsiți toți oamenii care pun în circulație lucruri sau idei dăunătoare pentru idioți.

Gen furculițele. Un idiot își poate scoate ochii cu o furculiță, deci ar trebui să fie ilegale.

Rezultatul ar fi ușor de dedus. Prostul duce o viață liniștită în care toată lumea e responsabilă de bunăstarea lui în afară de el. Prostul e fericit. Prostul face mulți copii și își duce gena de cretin cu spume mai departe. Că inteligența e genetică. Inteligența medie a speciei scade și numărul de idioți care trebuie tratați ca niște bebeluși crește de la o generație la alta.

––––––––

2. Cea de dreapta. Declari că prostul e deplin responsabil de ce zice și ce face, chiar dacă nu înțelege. E vina lui că nu înțelege. Era responsabilitatea lui să înțeleagă. Pedepsești prostul drastic pentru fiecare prostie, chiar dacă ideea a venit din altă parte.

Nu te-a păcălit cineva. Ai fost prost și te-ai lăsat păcălit. E doar vina ta că ești prost și faci chestii de capul tău, în loc să îi întrebi pe ăia mai deștepți.

Prostul duce o viață nefericită și chinuită. E plin de cucuie de la praguri luate cu capul. De vânătăi în genunchi de la toate gropile în care a călcat. Nu mai are timp și chef de sex. Deși suferința e mare, măcar nu se împuiază și fundătura genetică în care se scaldă se termină cu el.
––––––––––-

Bineînțeles, o societate normală și echilibrată găsește unde să balanseze cele două abordări. Cum inteligența medie a europeanului a scăzut cu peste 10% în doar 20 de ani, e clar că nu suntem la echilibru.

Ideal ar fi să protejăm proștii fără să îi lăsăm să își dea gena de prost mai departe. Îi lași să facă un copil și ajunge. Altfel la generația următoare o să ai și mai mulți proști care atacă ambulanțe cu toporul iar la următoarea n-o să mai avem ambulanțe. Că n-o să se mai nască oameni capabili să conducă o mașină sau să acorde prim-ajutor.

O să avem doar troglodiți cu topoare și istoria unei specii care a evoluat până la dialog intern și gândire în perspectivă, apoi a decis că nu-s necesare și s-a întors înapoi la stadiul de maimuță.