Difterie
| Difterie | |
 | |
| Specialitate | boli infecțioase |
|---|---|
| Simptome | durere în gât[*] febră barking cough[*] amigdalită insuficiență cardiacă neuropatie periferică[*] umflare pseudomembrane[*]  |
| Cauze | Corynebacterium diphtheriae[1][2] |
| Metodă de diagnostic | Elek's test[*] cultură microbiologică examinare clinică[*] |
| Clasificare și resurse externe | |
| ICD-9 | 032 |
| ICD-10 | A36 |
| ICD-9-CM | 032[3] 032.9[3] |
| DiseasesDB | 3122 |
| MedlinePlus | 001608 |
| eMedicine | emerg/138 med/459 oph/674 ped/596 |
| MeSH ID | D004165 |
Modifică date / text  | |
Difteria este o boală infecțioasă acută a căilor respiratorii superioare, produsă de tulpini toxigene ale bacteriei Corynebacterium diphtheriae (bacilul Loeffler). Boala afectează mai ales copiii nevaccinați, dar poate apărea și la adulți cu imunizare incompletă sau al căror titru de anticorpi a scăzut în timp. Netratată, difteria poate fi mortală prin obstrucție respiratorie sau prin efectele toxinei difterice asupra inimii și sistemului nervos.[4][5]
Etiologie
[modificare | modificare sursă]Corynebacterium diphtheriae este un bacil Gram-pozitiv, aerob (sau facultativ anaerob), imobil, necapsulat, cu formă caracteristică de "măciucă". Există patru biotipuri principale — gravis, mitis, intermedius și belfanti — care diferă prin severitatea bolii pe care o pot produce, forma gravis fiind asociată cu manifestări mai severe[6]. Boala apare numai la tulpinile care poartă gena tox, de regulă transferată printr-un bacteriofag, genă responsabilă de producerea exotoxinei difterice[7].
Omul este singura gazdă naturală cunoscută a bacteriei; există și cazuri extrem de rare de infecție toxigenă la animale (câini, cai)[8].
Epidemiologie și transmitere
[modificare | modificare sursă]Transmiterea se face predominant de la om la om, prin picături respiratorii eliminate prin tuse sau strănut, precum și, mai rar, prin contactul cu leziuni cutanate infectate sau cu obiecte contaminate cu secreții de la acestea[5][9]. Persoanele pot fi și purtătoare asimptomatice, ceea ce contribuie la răspândirea bolii[7].
Datorită vaccinării extinse, difteria a devenit rară în țările dezvoltate, însă rămâne endemică în anumite regiuni tropicale și în țările cu acoperire vaccinală scăzută[9]. În ultimii ani au fost raportate focare sporadice în Europa, adesea legate de migranți proveniți din zone cu acoperire vaccinală redusă sau de persoane fără adăpost, inclusiv cazuri de transmitere cutanată care au evoluat spre forme respiratorii severe[10][11][12].
Patogenie
[modificare | modificare sursă]După colonizarea mucoasei nazofaringiene, bacteria rămâne localizată la poarta de intrare, dar tulpinile toxigene secretă exotoxina difterică, care difuzează local și sistemic, blocând sinteza proteică celulară[7]. Local, toxina distruge celulele epiteliale și determină un exsudat fibrinos, alcătuit din celule moarte, fibrină, leucocite și bacterii, care formează pseudomembranele caracteristice, aderente la mucoasă și sângerânde la desprindere[7].
Pe cale sangvină, toxina se distribuie la organe la distanță, în special miocard, sistem nervos periferic și rinichi, explicând principalele complicații ale bolii[7][13].
Manifestări clinice
[modificare | modificare sursă]Perioada de incubație este de obicei de 2–5 zile. Forma clasică, difteria faringoamigdaliană, debutează cu febră moderată, dureri în gât, stare de rău și adenopatie cervicală, uneori însoțită de un edem important al gâtului („gât de taur”)[14]. Caracteristic este apariția pseudomembranelor cenușii-albicioase pe amigdale, faringe sau laringe, care pot sângera la încercarea de îndepărtare[7].
Difteria laringiană se manifestă prin răgușeală, tuse "lătrătoare" și stridor, putând evolua rapid spre obstrucție a căilor respiratorii[14]. Există și forme cutanate, mai frecvente în regiunile tropicale, în care leziunile pielii pot servi drept rezervor pentru transmiterea ulterioară a formelor respiratorii[10].
Complicații
[modificare | modificare sursă]Cele mai frecvente și mai grave complicații sunt legate de acțiunea toxinei la distanță:
- Obstrucția căilor respiratorii, prin extinderea pseudomembranelor sau prin edemul țesuturilor moi ale gâtului[15].
- Miocardita difterică, care poate apărea la aproximativ 10–25% dintre pacienți, de regulă în a doua săptămână de boală; se poate manifesta prin aritmii, blocuri de conducere de diferite grade și, în formele severe, insuficiență cardiacă sau moarte subită[16].
- Neuropatia periferică, cu afectarea nervilor cranieni (tulburări de deglutiție, voce nazonată) și a nervilor membrelor, putând merge până la paralizia mușchilor respiratori[15][7].
- Alte complicații mai rare includ otita medie, afectarea renală și hepatică și trombocitopenia[17].
Rata de fatalitate a difteriei este raportată, în funcție de sursă, între aproximativ 5% și 17%, fiind mai mare la copiii sub 5 ani și la adulții peste 40 de ani; întârzierea administrării antitoxinei crește semnificativ mortalitatea, de la circa 4% dacă tratamentul începe în primele două zile de boală până la peste 20% dacă este inițiat abia în a cincea zi[17][18].
Diagnostic
[modificare | modificare sursă]Diagnosticul se bazează pe examinarea clinică (prezența pseudomembranelor caracteristice), confirmată prin cultură microbiologică din exsudatul faringian sau din leziunile cutanate, pe medii speciale precum mediul Löffler și geloza cu telurit de potasiu[19]. Confirmarea caracterului toxigen al tulpinii izolate se face prin testul Elek, o metodă de imunodifuzie care evidențiază producerea toxinei, precum și, tot mai frecvent, prin teste moleculare (PCR) pentru gena tox[7][12].
Din cauza gravității bolii, tratamentul empiric trebuie inițiat pe baza suspiciunii clinice, fără a aștepta confirmarea de laborator[20].
Tratament
[modificare | modificare sursă]Tratamentul difteriei respiratorii combină administrarea de antitoxină difterică (ser hiperimun de origine ecvină), care neutralizează toxina încă nelegată de țesuturi, cu antibioterapie (de obicei penicilină sau eritromicină), care oprește producerea în continuare a toxinei și limitează transmiterea[20][16]. Antitoxina trebuie administrată cât mai rapid posibil, întrucât eficacitatea ei scade semnificativ odată cu trecerea timpului de la debutul bolii; ea poate provoca reacții alergice, inclusiv anafilaxie, motiv pentru care se recomandă precauție la pacienții cu antecedente alergice[16].
Pentru difteria cutanată, antibioterapia este de regulă suficientă, fără a fi necesară antitoxina[20]. Pacienții trebuie izolați pe durata contagiozității, iar contacții apropiați trebuie evaluați și, la nevoie, tratați profilactic cu antibiotice[15][20]. Monitorizarea cardiacă și neurologică atentă este esențială pe parcursul bolii, având în vedere riscul de miocardită și neuropatie[20]. Deoarece boala nu conferă întotdeauna imunitate completă, pacienții vindecați trebuie să își completeze schema de vaccinare[20].
Prevenție și vaccinare
[modificare | modificare sursă]Difteria este o boală prevenibilă prin vaccinare, folosind anatoxina difterică (toxoid), de regulă inclusă în vaccinuri combinate alături de anatoxina tetanică și componenta pertussis (DTP/DTaP la copii mici, dT/Tdap la adolescenți și adulți)[8][5]. Schema de vaccinare presupune o serie de doze în copilărie, urmate de rapeluri periodice, deoarece imunitatea conferită de vaccin scade în timp[5].
Acoperirea vaccinală ridicată, susținută la nivel de populație, este esențială pentru controlul bolii; scăderea acesteia, fie din cauza conflictelor, migrației sau ezitării vaccinale, a fost asociată cu reapariția unor focare, inclusiv în țări unde boala fusese practic eliminată de decenii[10].
Istoric
[modificare | modificare sursă]Boli asemănătoare difteriei au fost descrise încă din Antichitate, inclusiv de Hipocrate în secolul al V-lea î.Hr. și, ulterior, de Aetius în secolul al VI-lea[5]. Denumirea modernă a bolii a fost introdusă în 1826 de medicul francez Pierre Fidèle Bretonneau (1778–1862), sub forma "diphthérite", termen preluat din limba greacă διφθέρα (diphthéra), însemnând "membrană" sau "piele", făcând trimitere la pseudomembranele caracteristice bolii[9][21].
Descoperirea bacilului difteric este atribuită lui Edwin Klebs, care l-a identificat în 1883, și lui Friedrich Loeffler, care l-a cultivat pentru prima dată în 1884, motiv pentru care agentul patogen a fost cunoscut multă vreme sub numele de bacilul Klebs-Löffler[9][21][22]. Introducerea serului antidifteric la finalul secolului al XIX-lea și, ulterior, generalizarea vaccinării cu anatoxină în secolul XX au redus dramatic incidența și mortalitatea bolii în țările cu acoperire vaccinală ridicată.
Note
[modificare | modificare sursă]- ↑ „difterie”. Disease Ontology[*].
- ↑ „difterie” (în engleză). Disease Ontology[*]. . Wikidata Q5282129. Arhivat din original la
|archive-url=necesită|archive-date=(ajutor). - 1 2 „Monarch Disease Ontology release 2018-06-29” (ed. 2018-06-29). . Wikidata Q55345445. Accesat în .
- ↑ Rusu V - Dicționar medical, Editura Medicală, București 2001
- 1 2 3 4 5 CDC (ed.). „Chapter 7: Diphtheria — Pink Book” (în engleză). Accesat în .
- ↑ StatPearls, NCBI Bookshelf (ed.). „Corynebacterium Diphtheriae” (în engleză). Accesat în .
- 1 2 3 4 5 6 7 8 StatPearls, NCBI Bookshelf (ed.). „Diphtheria” (în engleză). Accesat în .
- 1 2 Wikipedia (en) (ed.). „Corynebacterium diphtheriae” (în engleză). Accesat în .
- 1 2 3 4 Wikipedia (en) (ed.). „Diphtheria” (în engleză). Accesat în .
- 1 2 3 „Autochthonous outbreak of respiratory diphtheria caused by Corynebacterium diphtheriae, Germany, September 2024” (în engleză). Accesat în .
- ↑ „Transmission of toxigenic Corynebacterium diphtheriae by a fully immunised resident returning from a visit to West Africa, United Kingdom, 2017” (în engleză). Accesat în .
- 1 2 „Whole genome sequencing suggests transmission of Corynebacterium diphtheriae-caused cutaneous diphtheria in two siblings, Germany, 2018” (în engleză). Accesat în .
- ↑ „Diphtheritic myocarditis: A case series and review of literature” (în engleză). Accesat în .
- 1 2 „Temporary Transvenous Pacemaker for the Treatment of Diphtheria Myocarditis and Progressive Conduction Block: A Case Report” (în engleză). Accesat în .
- 1 2 3 CDC (ed.). „Diphtheria — Infection Control” (în engleză). Accesat în .
- 1 2 3 „Diphtheria — Diagnosis & Disease Information” (în engleză). Accesat în .
- 1 2 Emerging Infectious Diseases, CDC (ed.). „Novel Clinical Monitoring Approaches for Reemergence of Diphtheria Myocarditis, Vietnam” (în engleză). Accesat în .
- ↑ Mayo Clinic (ed.). „Diphtheria — Symptoms & causes” (în engleză). Accesat în .
- ↑ ScienceDirect Topics (ed.). „Corynebacterium diphtheriae — an overview” (în engleză). Accesat în .
- 1 2 3 4 5 6 CDC (ed.). „Clinical Guidance for Diphtheria” (în engleză). Accesat în .
- 1 2 National Vaccine Information Center (ed.). „History of Diphtheria” (în engleză). Accesat în .
- ↑ Encyclopedia of Arkansas (ed.). „Diphtheria” (în engleză). Accesat în .
Legături externe
[modificare | modificare sursă]
Materiale media legate de difterie la Wikimedia Commons- Difteria[nefuncțională – arhivă]
 | Acest articol legat de patologie, o boală este un ciot. Poți ajuta Wikipedia prin completarea lui ! Vezi Proiectul Medicină. |
