Sari la conținut

El Capitan

37°44′32″N 119°38′09″V / 37.74222°N 119.63583°V
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
El Capitan

Fețele sud-vestică și sud-estică ale El Capitan, văzute din Valea Yosemite; traseul The Nose urmează muchia dintre ele
Altitudine2.308 m[1]
Proeminență3 m[1]
LocalizareYosemite National Park, Comitatul Mariposa, California, Statele Unite ale Americii
Aparține deSierra Nevada
Coordonate37°44′32″N 119°38′09″V ({{PAGENAME}}) / 37.74222°N 119.63583°V37.74222; -119.63583
VârstaCretacic
Rocigranit
Tipformațiune stâncoasă
Prima ascensiune12 noiembrie 1958, de Warren Harding, Wayne Merry și George Whitmore, pe traseul The Nose[2]
Ascensiunetraseu de drumeție
Caracteristiciperete de granit cu o înălțime de aproximativ 914 m
Traducere„Căpitanul”
Localizare pe hartă
El Capitan se află în California
El Capitan
El Capitan
Localizarea formațiunii El Capitan în California
El Capitan se află în SUA
El Capitan
El Capitan
Localizarea formațiunii El Capitan în Statele Unite
Modifică date / text Consultați documentația formatului

El Capitan (în spaniolă El Capitán, „Căpitanul”) este o formațiune stâncoasă aproape verticală din Parcul Național Yosemite, situată pe latura nordică a Văii Yosemite, în statul american California. Peretele său cel mai înalt se ridică la aproximativ 914 m deasupra văii, iar punctul superior se află la altitudinea de 2.308 m.[3][1]

Formațiunea este cunoscută în special ca unul dintre principalele locuri din lume pentru escaladă pe pereți mari. Pereții săi cuprind trasee de escaladă artificială, escaladă liberă și, mai rar, de solo integral. Vârful poate fi atins și fără escaladarea peretelui, pe un traseu de drumeție care urcă din Valea Yosemite prin apropierea cascadei Yosemite.[4]

Denumire

[modificare | modificare sursă]

Membrii Batalionului Mariposa au folosit denumirea spaniolă El Capitán după intrarea lor în Valea Yosemite, în 1851. Medicul expediției, Lafayette Houghton Bunnell, a afirmat ulterior că numele reprezenta o traducere aproximativă a unei denumiri locale pe care a transcris-o Tote-ack-ah-noo-la și a interpretat-o ca „șeful stâncii”. Bunnell a precizat însă că nu cunoștea suficient limba populației locale pentru a garanta corectitudinea etimologiei.[5]

O altă interpretare a numelui indigen Tutokanula îl leagă de cuvântul miwok pentru „omidă”. Potrivit unei legende Ahwahneechee, doi pui de urs au adormit pe o stâncă ce a crescut până la cer. După ce celelalte animale nu au reușit să ajungă la ei, o omidă a urcat până în vârf și i-a condus înapoi. Serviciul Parcurilor Naționale prezintă în prezent Tutokanula drept denumirea Ahwahneechee a formațiunii.[3][6]

Forma Tutokanula a fost redată în mai multe variante, deoarece primele consemnări au fost transcrieri fonetice realizate de vorbitori de engleză.[7]

Geologie

[modificare | modificare sursă]

El Capitan este alcătuit în principal dintr-un granit deschis la culoare, cu granulație mare, denumit granitul El Capitan. Acesta s-a format în Cretacic, prin răcirea lentă a magmei în interiorul scoarței terestre. Datările geologice indică pentru corpul granitic o vârstă de aproximativ 100–103 milioane de ani.[8]

Partea superioară a peretelui include granit de Taft, o intruziune ceva mai recentă. În zona denumită North America Wall apar benzi întunecate de diorit, care traversează ambele tipuri de granit.[9]

Formele de relief din Valea Yosemite sunt rezultatul ridicării munților Sierra Nevada, al eroziunii și al mai multor perioade glaciare. Ghețarii au lărgit și adâncit valea, însă granitul El Capitan, relativ compact și lipsit de un număr mare de fisuri, a rezistat mai bine eroziunii decât rocile mai fragmentate din împrejurimi. Această structură contribuie la aspectul aproape vertical al peretelui.[10][11]

Detensionarea rocii după îndepărtarea materialului aflat deasupra sa favorizează exfolierea și desprinderea unor plăci de granit. Prăbușirile de stânci reprezintă în continuare unul dintre principalele procese care modelează pereții Văii Yosemite.[12]

Istoria escaladei

[modificare | modificare sursă]

El Capitan are două fețe principale, orientate spre sud-vest și sud-est. Muchia dintre acestea este urmată de traseul The Nose, cel mai cunoscut și mai frecvent parcurs traseu al formațiunii. În timp au fost amenajate peste 70 de trasee, cu grade diferite de dificultate și expunere.[13]

Prima ascensiune a traseului The Nose

[modificare | modificare sursă]

Prima ascensiune a peretelui a fost realizată de Warren Harding, Wayne Merry și George Whitmore, care au ajuns pe vârf la 12 noiembrie 1958. Proiectul s-a desfășurat pe parcursul a aproximativ 18 luni și a însumat 47 de zile de escaladă.[2]

Echipa a utilizat așa-numita tactică de asediu: corzile erau fixate pe porțiunile deja urcate, permițând întoarcerea la sol și reluarea ascensiunii din punctul atins anterior. Au fost folosite sute de pitoane și 125 de ancore cu expansiune, iar ultima porțiune a necesitat perforarea unei succesiuni de puncte de ancorare într-un perete surplombant.[14][15]

În 1960, Royal Robbins, Joe Fitschen, Chuck Pratt și Tom Frost au realizat a doua ascensiune a traseului și prima parcurgere continuă, fără retrageri repetate la sol. Aceasta a durat șapte zile și a demonstrat că un asemenea perete putea fi urcat într-o singură expediție.[2]

În 1975, Jim Bridwell, John Long și Billy Westbay au parcurs pentru prima dată The Nose într-o singură zi, în aproximativ zece ore. Ascensiunea a transformat traseul într-un reper pentru escalada de viteză pe pereți mari.[16]

Extinderea traseelor

[modificare | modificare sursă]

În anii 1960 și 1970 au fost explorate sistematic celelalte zone ale peretelui. Traseul Salathé Wall a fost deschis în 1961 de Royal Robbins, Chuck Pratt și Tom Frost. Spre deosebire de tactica folosită pe The Nose, echipa a încercat să urmeze fisurile naturale și a montat doar 13 ancore cu expansiune pe întregul traseu.[17][18]

În 1964, Royal Robbins, Yvon Chouinard, Chuck Pratt și Tom Frost au realizat prima ascensiune a traseului North America Wall, pe fața sud-estică. Alte trasee importante deschise în această perioadă au fost Dihedral Wall (1962), West Buttress (1963), Muir Wall (1965) și Wall of the Early Morning Light (1970), cunoscut ulterior și sub numele de Dawn Wall.[19]

Dezvoltarea dispozitivelor mobile de protecție — nuci metalice, hexentrice și came — a redus treptat utilizarea pitoanelor. Această schimbare, cunoscută drept „escaladă curată”, a limitat deteriorarea fisurilor produse prin introducerea și extragerea repetată a pitoanelor.[15]

Ascensiuni solo

[modificare | modificare sursă]

În 1968, Royal Robbins a realizat prima ascensiune solo a El Capitan, parcurgând traseul Muir Wall în zece zile. Într-o ascensiune solo cu coardă, alpinistul trebuie să urce fiecare lungime, să coboare pentru a recupera echipamentul și apoi să urce din nou pe coardă pentru a transporta materialele.[20]

Tom Bauman a realizat prima ascensiune solo a traseului The Nose în 1969, iar Charlie Porter a deschis singur traseul Zodiac în 1972. Aceste ascensiuni durau în general între una și două săptămâni și necesitau transportarea unor cantități mari de apă și echipament.[21]

În 1978, Beverly Johnson a devenit prima femeie care a urcat singură El Capitan, prin traseul Dihedral Wall. Ascensiunea sa a durat aproximativ zece zile.[22]

Ascensiuni realizate de femei

[modificare | modificare sursă]

Beverly Johnson și Dan Asay au urcat The Nose în iunie 1973. În septembrie același an, Johnson și Sibylle Hechtel au format prima echipă alcătuită exclusiv din femei care a ajuns pe vârful El Capitan. Ele au parcurs traseul Triple Direct, care combină porțiuni din Salathé Wall, Muir Wall și The Nose.[23]

În deceniile următoare, alpinistele au realizat ascensiuni libere pe unele dintre cele mai dificile trasee. Hazel Findlay a devenit în 2011 prima femeie care a parcurs liber traseul Golden Gate, iar în 2013 a urcat Freerider în trei zile.[24]

La 4 noiembrie 2020, Emily Harrington a devenit prima femeie care a parcurs liber traseul Golden Gate într-o singură zi, în 21 de ore și 13 minute.[25]

Escalada liberă

[modificare | modificare sursă]

În escalada liberă, progresul se realizează folosind numai prizele naturale ale stâncii, în timp ce coarda și punctele de ancorare sunt utilizate exclusiv pentru protecție în caz de cădere. În 1979, Ray Jardine și Bill Price au realizat ascensiunea liberă a traseului West Face.

Prima ascensiune liberă a unuia dintre traseele principale de pe El Capitan a fost realizată în 1988 de Todd Skinner și Paul Piana pe Salathé Wall. Echipa a lucrat aproximativ 30 de zile la rezolvarea pasajelor și a încheiat ascensiunea în nouă zile.[26]

În 1993, Lynn Hill a devenit prima persoană care a parcurs integral în escaladă liberă traseul The Nose. Cele mai dificile pasaje, Great Roof și Changing Corners, rezistaseră încercărilor anterioare din cauza fisurilor extrem de înguste și a prizelor reduse. Ascensiunea, realizată împreună cu Brooke Sandahl, a durat patru zile.[27]

În anul următor, Hill a repetat traseul în mai puțin de 24 de ore, stabilind un nou reper pentru escalada liberă pe pereți mari.[28]

La 14 ianuarie 2015, Tommy Caldwell și Kevin Jorgeson au încheiat prima ascensiune liberă a traseului Dawn Wall. Traseul are 32 de lungimi de coardă, dintre care mai multe ating gradul 5.14 pe sistemul zecimal Yosemite. Ascensiunea finală a durat 19 zile, după mai mulți ani de pregătire și încercări.[29]

În noiembrie 2016, cehul Adam Ondra a realizat prima repetare a traseului, în opt zile.[30] În același an, britanicul Pete Whittaker a realizat prima ascensiune solo cu coardă, integral în stil liber și într-o singură zi, a traseului Freerider. Deoarece trebuia să coboare și să recupereze echipamentul după fiecare lungime, ascensiunea a durat 20 de ore și 6 minute.[31]

Solo integral

[modificare | modificare sursă]

La 3 iunie 2017, Alex Honnold a realizat prima ascensiune solo integrală a El Capitan. El a parcurs traseul Freerider fără coardă, ham sau alte mijloace de protecție, în 3 ore și 56 de minute.[32]

Honnold a pregătit ascensiunea timp de mai mult de un an, memorând succesiunile de mișcări și repetând traseul cu coardă. Pregătirea și ascensiunea au fost prezentate în documentarul Free Solo din 2018.[33]

Escalada de viteză

[modificare | modificare sursă]

Recordul de viteză pe The Nose a fost îmbunătățit în mod repetat începând din anii 1970. La 6 iunie 2018, Alex Honnold și Tommy Caldwell au devenit prima echipă care a parcurs traseul în mai puțin de două ore, înregistrând timpul de 1 oră, 58 de minute și 7 secunde.[34]

Ascensiunile de viteză implică o marjă de siguranță redusă, deoarece echipele folosesc mai puțin echipament și se deplasează simultan pe unele porțiuni. Serviciul Parcurilor Naționale a documentat numeroase accidente produse pe The Nose, cele mai frecvente fiind căderile capului de coardă, blocarea din cauza vremii, accidentele la coborâre și lovirea de obiecte desprinse de echipele aflate mai sus.[35]

Escalada adaptată

[modificare | modificare sursă]

El Capitan a fost urcat și de sportivi cu dizabilități, folosind tehnici și echipamente adaptate. În septembrie 2016, Erik Weihenmayer, nevăzător, a devenit prima persoană fără vedere care a parcurs El Capitan într-o singură zi. Hans Florine a condus toate lungimile traseului, iar Weihenmayer a urcat protejat de coardă.[36]

În octombrie 2016, Enock Glidden, născut cu spina bifida, a urcat traseul Zodiac cu ajutorul unui dispozitiv mecanic acționat prin tracțiuni. Ascensiunea a durat cinci zile și a necesitat sprijinul unei echipe pentru transportarea materialelor.[37]

Accidente

[modificare | modificare sursă]

Dimensiunea peretelui, căderile de pietre, schimbările bruște de vreme și complexitatea manevrelor cu coarda fac ca accidentele de pe El Capitan să necesite frecvent intervenții tehnice de salvare. Serviciul Parcurilor Naționale estimează că în Yosemite se produc anual peste o sută de accidente de escaladă, deși numai o parte au loc pe El Capitan.[38]

La 2 iunie 2018, alpiniștii Jason Wells și Tim Klein au murit după ce au căzut de pe traseul Freeblast, aflat în partea inferioară a Salathé Wall.[39]

BASE jumping

[modificare | modificare sursă]

El Capitan are un rol important și controversat în istoria BASE jumpingului. Michael Pelkey și Brian Schubert au efectuat un salt de pe formațiune la 24 iulie 1966, folosind parașute circulare concepute pentru salturi din avion; ambii au suferit fracturi la aterizare.

În anii 1970, dezvoltarea echipamentului a permis efectuarea unor salturi mai controlate. În 1980, administrația parcului a autorizat temporar BASE jumpingul printr-un sistem de permise, dar programul a fost întrerupt după numai câteva săptămâni din cauza încălcării condițiilor impuse.[40]

La 22 octombrie 1999, Jan Davis a murit în timpul unui salt demonstrativ organizat ca protest împotriva interdicției. Ea utiliza echipament împrumutat, pentru a evita confiscarea propriei parașute de către rangerii care așteptau la baza peretelui.[41]

BASE jumpingul fără permis este interzis în Parcul Național Yosemite. Interdicția este aplicată în baza reglementărilor federale privind lansarea aeriană a persoanelor sau obiectelor în interiorul parcurilor naționale.[42]

În cultura populară

[modificare | modificare sursă]

Monedă

[modificare | modificare sursă]

El Capitan apare pe reversul monedei americane de un sfert de dolar dedicate Parcului Național Yosemite, emisă în 2010 în cadrul programului America the Beautiful Quarters.[43]

Film

[modificare | modificare sursă]

Ascensiunea solo integrală realizată de Alex Honnold constituie subiectul documentarului Free Solo, regizat de Elizabeth Chai Vasarhelyi și Jimmy Chin. Filmul a primit în 2019 Premiul Oscar pentru cel mai bun film documentar.[44]

Tehnologie

[modificare | modificare sursă]

Apple a folosit denumirea OS X El Capitan pentru versiunea 10.11 a sistemului de operare destinat calculatoarelor Mac, lansată la 30 septembrie 2015.[45]

Supercomputerul El Capitan de la Lawrence Livermore National Laboratory a fost, de asemenea, numit după formațiunea din Yosemite. Sistemul a fost instalat pentru realizarea simulărilor legate de securitatea și fiabilitatea arsenalului nuclear american și a ocupat primul loc în clasamentul TOP500 din noiembrie 2024 până în iunie 2026.[46]

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. 1 2 3 „El Capitan, California”. Peakbagger (în engleză). Accesat în .
  2. 1 2 3 Peter Fimrite (). „50th anniversary of first ascent of El Capitan”. San Francisco Chronicle (în engleză). Accesat în .
  3. 1 2 „El Capitan Meadow”. National Park Service (în engleză). . Accesat în .
  4. ↑ „Yosemite Valley Trails”. National Park Service (în engleză). Accesat în .
  5. ↑ Lafayette Houghton Bunnell (). „Discovery of the Yosemite, capitolul XIII” (în engleză). Accesat în .
  6. ↑ Paula Parker (). „The Story of Tu-Tok-A-Nu-La”. Alpinist (în engleză). Accesat în .
  7. ↑ Richard J. Hartesveldt (). „Yosemite Valley Place Names”. Yosemite Nature Notes (în engleză). Accesat în .
  8. ↑ „Geologic Units: El Capitan”. United States Geological Survey (în engleză). Accesat în .
  9. ↑ Robbins, Royal (). „The North America Wall”. În Galen Rowell. The Vertical World of Yosemite (în engleză). Wilderness Press. pp. 115–136. ISBN 0911824871.
  10. ↑ „Geology”. Yosemite National Park — National Park Service (în engleză). . Accesat în .
  11. ↑ N. King Huber (). „The Geologic Story of Yosemite National Park”. United States Geological Survey Bulletin 1595 (în engleză). Accesat în .
  12. ↑ Brian D. Collins; Federica Sandrone; Laurent Gastaldo; Greg M. Stock; Michel Jaboyedoff (). „Rock strength properties of granitic rocks in Yosemite Valley, Yosemite National Park, California”. United States Geological Survey (în engleză). Accesat în .
  13. ↑ Chris McNamara (mai 2005). „Yosemite Big Walls”. SuperTopo (în engleză). Accesat în .
  14. ↑ Warren Harding (). „El Capitan”. American Alpine Journal (în engleză). Accesat în .
  15. 1 2 „Climbing History”. National Park Service (în engleză). Accesat în .
  16. ↑ Steve Schneider (). „1994. El Capitan Nose Route Free in a Day”. American Alpine Journal (în engleză). Accesat în .
  17. ↑ Chris Van Leuven (). „Tom Frost, 1937–2018”. American Alpine Journal (în engleză). Accesat în .
  18. ↑ Roper, Steve; Steck, Allen (). Fifty Classic Climbs of North America (în engleză). Sierra Club Books. pp. 269–275. ISBN 0871562928.
  19. ↑ Jones, Chris (). Climbing in North America (în engleză). University of California Press. pp. 347–369. ISBN 0520029763.
  20. ↑ Royal S. Robbins (). „Alone on the John Muir Wall, El Capitan”. American Alpine Journal (în engleză). Accesat în .
  21. ↑ „El Capitan solo ascents”. American Alpine Journal (în engleză). 18 (46): 72–74. .
  22. ↑ „The View from the Edge: Life and Landscapes of Beverly Johnson”. American Alpine Journal (în engleză). . Accesat în .
  23. ↑ Roper, Steve (). Ordeal by Piton: Writings from the Golden Age of Yosemite Climbing (în engleză). Stanford University Libraries.
  24. ↑ Duncan Campbell (octombrie 2013). „Interview: Hazel Findlay Climbs Freerider on El Cap”. UKClimbing (în engleză). Accesat în .
  25. ↑ „El Capitan, Golden Gate, One-Day Free Ascent”. American Alpine Journal (în engleză). . Accesat în .
  26. ↑ Matt Samet; Steve Bechtel (noiembrie 2006). „Loss of a Legend”. Climbing (în engleză). Accesat în .
  27. ↑ Lynn Hill (). „El Capitan's Nose Climbed Free”. American Alpine Journal (în engleză). Accesat în .
  28. ↑ Lynn Hill (). „First Free Ascent of the Nose in a Day”. American Alpine Journal (în engleză). Accesat în .
  29. ↑ Kevin Jorgeson (). „The Dawn Wall”. American Alpine Journal (în engleză). Accesat în .
  30. ↑ Adam Ondra. „Biography” (în engleză). Accesat în .
  31. ↑ „First-ever El Cap all-free rope-solo in a day by Pete Whittaker”. British Mountaineering Council (în engleză). noiembrie 2016. Accesat în .
  32. ↑ Mark Synnott (). „Exclusive: Alex Honnold Completes the Most Dangerous Free-Solo Ascent Ever”. National Geographic (în engleză). Accesat în .
  33. ↑ Mark Synnott (). „How Alex Honnold made „the ultimate climb"—without a rope”. National Geographic (în engleză). Accesat în .
  34. ↑ James Lucas (). „Alex Honnold and Tommy Caldwell Set Sub-2-Hour Nose Speed Record”. Climbing (în engleză). Accesat în .
  35. ↑ „Danger Zones: The Nose”. Yosemite Search and Rescue — National Park Service (în engleză). . Accesat în .
  36. ↑ „How Did a Blind Man Climb Yosemite's El Capitan in a Day?”. National Geographic (în engleză). . Accesat în .
  37. ↑ Enock Glidden. „El Capitan”. Common Climber (în engleză). Accesat în .
  38. ↑ „Climbing Safety”. Yosemite National Park — National Park Service (în engleză). . Accesat în .
  39. ↑ „Yosemite National Park Identifies Climbers Who Fell from El Capitan”. National Park Service (în engleză). . Accesat în .
  40. ↑ „Parachutist Dies in Yosemite — Leapers Were Protesting Park Rules”. The Seattle Times (în engleză). . Accesat în .
  41. ↑ „Parachutist Dies in Fall at Yosemite's El Capitan”. Los Angeles Times (în engleză). . Accesat în .
  42. ↑ „Three BASE Jumpers Convicted for Base Jumping in Yosemite National Park”. National Park Service (în engleză). . Accesat în .
  43. ↑ „United States Mint Introduces Yosemite National Park Quarter”. United States Mint (în engleză). . Accesat în .
  44. ↑ „The 91st Academy Awards”. Academy of Motion Picture Arts and Sciences (în engleză). . Accesat în .
  45. ↑ „OS X El Capitan Available as a Free Update Tomorrow”. Apple Newsroom (în engleză). . Accesat în .
  46. ↑ „El Capitan: NNSA's first exascale machine”. Lawrence Livermore National Laboratory (în engleză). Accesat în .

Vezi și

[modificare | modificare sursă]

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=El_Capitan&oldid=17956793