Sari la conținut

New Romantic

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Formația Japan în concert la Ryerson Theatre din Toronto, 24 noiembrie 1979.

New Romantic a fost o mișcare de subcultură underground apărută în Regatul Unit la sfârșitul anilor 1970. Mișcarea a luat naștere din scena cluburilor de noapte din Londra și Birmingham, în localuri precum Billy's și The Blitz.[1] Mișcarea New Romantic era caracterizată printr-o modă extravagantă și excentrică, inspirată de buticuri de modă precum Kahn and Bell din Birmingham și PX din Londra.[2] Primii adepți ai mișcării erau adesea numiți de presă Blitz Kids, New Dandies și Romantic Rebels.[3][4]

Influențați de David Bowie, Marc Bolan și Roxy Music, reprezentanții New Romantic au dezvoltat o modă inspirată de epoca glam rock, combinată cu perioada timpurie a Romantismului de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, de la care mișcarea și-a preluat numele. Termenul „New Romantic” este considerat a fi fost inventat de muzicianul, producătorul, managerul și inovatorul Richard James Burgess.[5][6][7][8][9] El a afirmat că „«New Romantic» [...] se potrivea scenei Blitz și formației Spandau Ballet, deși majoritatea formațiilor au încercat să se distanțeze de această denumire”.[10][11]

Duran Duran într-o fotografie promoțională din 1983 pentru albumul ''Seven and the Ragged Tiger''.

Deși era în primul rând o mișcare de modă, mai mulți artiști și formații britanice de la sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980 au adoptat stilul și au ajuns să fie considerați de presă reprezentativi pentru acesta, printre care Steve Strange din Visage, Duran Duran, Spandau Ballet, A Flock of Seagulls, Classix Nouveaux și Boy George din Culture Club. Ultravox era de asemenea identificată frecvent de presă drept o formație New Romantic, deși nu manifesta același stil vizual al mișcării, în pofida legăturii sale cu Visage.[a] Japan și Adam and the Ants au fost de asemenea etichetate de presă drept artiști New Romantic, deși ambele au respins această clasificare și niciuna nu avea o legătură directă cu scena originală.[4] Alte formații în ascensiune ale epocii, printre care ABC, Depeche Mode, The Human League, Soft Cell, Simple Minds, Talk Talk și Orchestral Manoeuvres in the Dark (OMD), au fost la un moment dat descrise ca făcând parte din mișcarea New Romantic sau ca fiind influențate de aceasta, în timp ce alții le consideră distincte de mișcare. O serie dintre aceste formații au adoptat sintetizatoarele și au contribuit la dezvoltarea synth-popului la începutul anilor 1980, iar acesta, combinat cu estetica vizuală distinctivă a New Romantic, le-a ajutat să obțină succes mai întâi la nivel național în Regatul Unit, iar apoi, prin intermediul MTV, să joace un rol important în a doua invazie britanică a clasamentelor americane.

Până la începutul anului 1982, mișcarea originală se disipase în mare parte.[1][4] Deși mulți dintre artiștii asociați cu scena și-au continuat carierele, unii obținând un succes comercial enorm în anii următori, aceștia abandonaseră în mare măsură estetica mișcării. În anii 1990 au existat tentative de revitalizare a acesteia, printre care scena de scurtă durată Romo.

Caracteristici

[modificare | modificare sursă]

Mișcarea New Romantic este uneori caracterizată drept o reacție la direcția în care evolua mișcarea punk rock.[12] A fost puternic influențată de foștii artiști glam rock ai anilor 1970, precum David Bowie și Roxy Music.[13] Din punct de vedere stilistic, respingea austeritatea și poziția anti-modă care deveneau din ce în ce mai predominante în punk.[14] Persoanele de ambele sexe purtau adesea haine androgine și foloseau produse cosmetice precum tuș de ochi și ruj, parțial inspirate din moda punk anterioară.[15] Această estompare a convențiilor de gen era deosebit de evidentă la figuri precum Boy George din Culture Club și Marilyn (Peter Robinson).[12]

Moda se baza pe o varietate de stiluri inspirate de teme istorice romantice, printre care cămăși cu volane în stil de fop, caracteristice perioadei romantice engleze.[15] Alte surse de inspirație erau constructivismul rus, Bonnie Prince Charlie, francezii Incroyables, cabaretul anilor 1930, starletele de la Hollywood, puritanii și clovnul Pierrot, orice aspect fiind posibil atât timp cât era adaptat pentru a deveni neobișnuit și izbitor.[16] Printre coafurile obișnuite se numărau quiffurile,[16] tunsorile mullet și cele în formă de pană.[12] Totuși, la scurt timp după ce au început să atragă atenția publicului larg, multe dintre formațiile asociate scenei New Romantic au renunțat la hainele eclectice și la machiaj în favoarea costumelor elegante.

Annabella Lwin cântând cu Bow Wow Wow în 1982, purtând haine din colecția Pirate a lui Vivienne Westwood

Stilul New Romantic a fost răspândit de designerii de modă Jane Kahn și Patti Bell din Birmingham.[17] De asemenea, magazinul PX al lui Helen Robinson din Covent Garden a contribuit la popularizarea lui.[1] Stilul a început să influențeze colecțiile marilor creatori de modă și s-a răspândit, cu o anumită întârziere, prin articolele despre vestimentația purtată în cluburi, publicate în reviste precum i-D și The Face.[16] Pătrunderea mișcării New Romantic în cultura dominantă a coincis cu prezentarea de către Vivienne Westwood a colecției sale Pirate, promovată de Bow Wow Wow și Adam and the Ants, formații manageriate de partenerul ei de atunci, Malcolm McLaren.[18]

Spre deosebire de alte formații de la începutul anilor 1980, în special cele aparținând renașterii 2 tone ska, concentrate predominant în Midlands, precum The Specials, The Selecter și The Beat, ale căror versuri abordau probleme sociale precum șomajul și degradarea urbană, New Romantics au adoptat o atitudine escapistă și aspirațională.[19] Prin interesul său pentru design, marketing și imagine, mișcarea a fost considerată de unii drept o acceptare a Thatcherismului; comentatorul de stil Peter York a sugerat chiar că era aliniată cu Noua Dreaptă.[20] Alan Bissett a făcut de asemenea această asociere, afirmând că „în timp ce New Wave și ska reprezentau încă într-o anumită măsură o provocare la adresa doctrinei Thatcher în curs de afirmare, New Romantics au îmbrățișat-o”, în timp ce Spandau Ballet a fost descrisă drept „sunetul Thatcherismului” de Michael Hann, jurnalist la The Guardian.[21][22]

Terminologie

[modificare | modificare sursă]

În primele sale etape, mișcarea a fost cunoscută sub numeroase denumiri, printre care „new dandies”, „new guys”, „romantic rebels”, „peacock punk”, „the now crowd”, „the futurists”, „the cult with no name”,[1] iar în cele din urmă „Blitz Kids”. Pe măsură ce scena s-a extins dincolo de un singur club, mass-media s-a stabilit asupra denumirii New Romantics.[4][23]

Respingerea termenului

[modificare | modificare sursă]

Adam Ant a negat întotdeauna că ar fi fost un New Romantic și a reiterat acest lucru în 2001.[24] A făcut același lucru din nou în 2012.[25] Formația Japan a negat de asemenea orice legătură cu mișcarea New Romantic, adoptând un aspect androgin, care includea machiajul, încă de la înființarea sa la mijlocul anilor 1970, spre sfârșitul epocii glam rock, și fiind puternic influențată atunci de formația glam-punk New York Dolls, cu câțiva ani înainte de apariția mișcării New Romantic. Într-un interviu din octombrie 1981, solistul David Sylvian comenta: „Există acum o perioadă în desfășurare care ne-ar putea face să părem ca și cum am fi la modă”.[26] Într-un alt interviu, el a afirmat: „Nu-mi place să fiu asociat cu ei (New Romantics). Atitudinile sunt foarte diferite”. Referindu-se la stilul vestimentar al Japan, Sylvian a spus: „Pentru ei (New Romantics), hainele extravagante sunt un costum. Pentru noi este un mod de viață. Arătăm și ne îmbrăcăm astfel în fiecare zi”.[27]

În mod similar, duetul electronic Soft Cell a negat orice legătură cu scena New Romantic. Într-un interviu publicat în ianuarie 1984, claviaturistul Dave Ball și-a amintit primul an de succes al formației, 1981, și a afirmat: „În acea perioadă eram asociați cu toată povestea New Romantics, dar nu am făcut niciodată parte din ea. Era doar o modă a cluburilor londoneze, cu Steve Strange”.[28]

Solistul OMD, Andy McCluskey, a ridiculizat mișcarea într-un interviu din 2010, afirmând: „Complet separat de muzica electronică sau de viitor era tot rahatul ăla New Romantic din sud. Adică, dacă ni s-ar fi spus vreodată New Romantics, ar fi ieșit bătaie... «Port un kilt? Am suficient tuș de ochi? Cămașa mea are destule volane?» Hai, du-te dracului!”.[29] Cu toate acestea, OMD a fost clasificată drept New Romantic.[30][31] Claviaturistul Paul Humphreys a comparat această clasificare cu „a numi un scoțian «englez»”.[29]

Istorie

[modificare | modificare sursă]

Origini

[modificare | modificare sursă]
Aspectul androgin Ziggy Stardust and the Spiders al lui David Bowie, care a reprezentat o influență majoră asupra mișcării

Mișcarea New Romantic s-a dezvoltat aproape simultan la Londra și Birmingham.[32] La Londra, aceasta s-a dezvoltat din serile tematice dedicate lui David Bowie și Roxy Music, organizate în 1978 la clubul de noapte Billy's,[33] de pe Dean Street, Londra.[34] În 1979, popularitatea tot mai mare a clubului i-a obligat pe organizatorii Steve Strange și Rusty Egan să se mute într-un local mai mare, The Blitz,[35][36] un bar de vinuri de pe Great Queen Street, Covent Garden, unde organizau marțea seara Club for Heroes.[1] Clienții se îmbrăcau cât mai original posibil pentru a atrage cât mai multă atenție.

Steve Strange lucra ca portar al clubului, iar Egan era DJ la Blitz. Clubul a devenit cunoscut pentru politica sa exclusivistă de acces și codul vestimentar strict. Strange refuza frecvent accesul unor potențiali clienți deoarece considera că aceștia nu erau îmbrăcați suficient de creativ sau de subversiv pentru a se integra printre cei aflați înăuntru. Într-un incident intens mediatizat, un Mick Jagger beat a încercat să intre în club, dar Strange i-a refuzat accesul.[37] Clubul a generat mai multe localuri derivate, iar în scurt timp au apărut cluburi similare în alte zone ale capitalei și în alte orașe britanice importante, printre care Manchester, Liverpool și Birmingham.[13]

Pe când activau încă la Billy's, Strange și Egan li s-au alăturat lui Billy Currie și Midge Ure din Ultravox pentru a forma Visage. Înainte de înființarea Culture Club, Boy George și Marilyn au lucrat ca angajați la garderobă la Blitz. Videoclipul single-ului lui David Bowie din 1980, „Ashes to Ashes”, care a ajuns pe primul loc în Regatul Unit, îi includea pe Strange și alți trei Blitz Kids și a contribuit la pătrunderea mișcării New Romantic în cultura dominantă.[13]

La Birmingham, originile mișcării New Romantic s-au aflat în deschiderea, în 1975, pe Hurst Street, a magazinului designerilor de modă Kahn and Bell.[38] Creațiile lor elaborate și teatrale combinau elemente vizuale futuriste cu influențe atât de diverse precum arta egipteană, africană și din Orientul Îndepărtat,[39] și aveau să definească în mare măsură aspectul mișcării.[40] Până în 1977, o mică scenă, din care făceau parte Jane Kahn și Patti Bell, Martin Degville, Boy George și Patrick Lilley, se formase în localuri precum The Crown și cluburi precum Romulus și Barbarella's.[41]

Leeds a dezvoltat de asemenea o scenă New Romantic timpurie în jurul anului 1979, în jurul unor cluburi precum Warehouse, Primos și Le Phonographique.[42] Cel mai cunoscut reprezentant al acestei scene a fost Soft Cell, al cărei vocalist, Marc Almond, era DJ și angajat la garderoba Warehouse.[43]

Stiluri muzicale

[modificare | modificare sursă]

Numeroase formații apărute din mișcarea New Romantic au ajuns să fie strâns asociate cu utilizarea sintetizatoarelor pentru crearea muzicii rock și pop, ceea ce a dus la concepția greșită, larg răspândită, potrivit căreia synth-pop și mișcarea New Romantic ar fi fost sinonime. Synth-pop a fost prefigurat în anii 1960 și 1970 prin utilizarea sintetizatoarelor în rock progresiv, muzica electronică, art rock, disco, „Krautrockul” unor formații precum Kraftwerk, cele trei albume realizate de Bowie împreună cu Brian Eno în „perioada berlineză” și primele albume ale Yellow Magic Orchestra.

După succesul Tubeway Army și al lui Gary Numan în UK Singles Chart în 1979, un număr mare de artiști au început să obțină succes cu un sunet bazat pe sintetizatoare, ajungând să domine muzica pop de la începutul anilor 1980. Printre formațiile provenite din scena New Romantic care au adoptat synth-pop s-au numărat Duran Duran, Visage și Spandau Ballet.[44] Potrivit autorilor Stuart Borthwick și Ron Moy, „după negrul și griul monocrom al punkului/new wave, synth-popul a fost promovat de o presă pentru tineret interesată de oameni care voiau să devină vedete pop, precum Boy George și Adam Ant”.[20]

Synth-popul timpuriu a fost descris drept „straniu, steril și vag amenințător”, folosind sonorități electronice monotone, cu puține variații de inflexiune. Ulterior, introducerea ritmurilor de dans a făcut muzica mai caldă și mai accesibilă, încadrând-o în convențiile cântecului pop de trei minute.[45] Duran Duran, apărută din scena din Birmingham, a fost creditată cu introducerea unei secții ritmice orientate spre dans în synth-pop, rezultând un sunet mai accesibil și mai cald, care i-a adus o serie de single-uri de succes.[45]

Deși numeroase formații asociate mișcării New Romantic foloseau sintetizatoare, unele le evitau complet sau le utilizau într-o măsură limitată. Culture Club, formația lui Boy George înființată în 1981, producea un sunet care combina elemente de Motown, Philly soul, reggae și lovers rock.[46] Adam and the Ants și Bow Wow Wow foloseau ritmuri cu influențe africane, cunoscute sub numele de „Burundi beat”.[47]

A doua invazie britanică

[modificare | modificare sursă]

În Statele Unite, canalul muzical prin cablu MTV a ajuns în marile centre mediatice New York și Los Angeles în 1982.[48][49] Artiștii New Romantic synth-pop preocupați de imagine au devenit o componentă importantă a programelor MTV. În următorii trei ani le-au urmat numeroși alți artiști, mulți utilizând sonorități synth-pop; videoclipurile elaborate ale Duran Duran au simbolizat, de fapt, puterea MTV și această A doua invazie britanică. Trecerea posturilor de radio americane la un format de „new music” a avut de asemenea o importanță semnificativă pentru succesul formațiilor britanice.[49]

Această invazie a anilor 1980 fusese prefigurată în mai 1981, când Spandau Ballet, formația rezidentă a clubului londonez Blitz, a zburat la New York pentru a susține nu doar un concert, ci și o prezentare de modă a colectivului de designeri Axiom, printre ai cărui membri se afla Sade Adu. Acești foști Blitz Kids, „21 la număr și cu vârsta medie de 21 de ani”,[50] au venit la invitația lui Jim Fouratt, care a găzduit evenimentul la clubul Underground.

În 1983, 30% din vânzările de discuri din Statele Unite proveneau de la artiști britanici. La 18 iulie 1983, 18 single-uri din primele 40 și șase din primele 10 erau interpretate de artiști britanici.[49] Newsweek a publicat un număr cu Annie Lennox și Boy George pe copertă, cu titlul „Britain Rocks America - Again”, iar Rolling Stone a lansat un număr „England Swings”, cu Boy George pe copertă.[49] În aprilie 1984, 40 dintre primele 100 de single-uri erau britanice, iar într-un clasament din mai 1985, opt dintre primele zece single-uri erau interpretate de artiști de origine britanică.[51][52]

Declinul și renașterile

[modificare | modificare sursă]
Scena Live Aid de pe JFK Stadium din Philadelphia, în iulie 1985, unde a cântat Duran Duran, în timp ce Ultravox și Spandau Ballet au apărut pe scena Wembley din Regatul Unit

Jurnalistul muzical Dave Rimmer a considerat concertul Live Aid din iulie 1985 drept apogeul diferiților artiști proveniți din scena New Romantic de la începutul anilor 1980, comentând că după acesta „toată lumea părea să sufere prăbușiri provocate de propria aroganță”.[53] Simon Reynolds consideră de asemenea single-ul „Do They Know It's Christmas?” de la sfârșitul anului 1984 și Live Aid din 1985 drept momente de cotitură, artiștii generați de mișcare devenind decadenți, cu „aranjamente suprasaturate și videoclipuri umflate” pentru cântece precum „The Wild Boys” al Duran Duran și „The War Song” al Culture Club.[54] Proliferarea artiștilor care utilizau sintetizatoare a dus la o reacție împotriva acestora, formații precum Spandau Ballet, Soft Cell și ABC introducând până în 1983 influențe și instrumente mai convenționale în muzica lor.[55]

Artistul pop Adam Ant în 2012, purtând haine inspirate de New Romantic, asemănătoare celor din perioada sa de la începutul anilor 1980: pălărie bicorn, tunică de husar, cămașă de pirat și mănuși de piele

O reacție americană împotriva synth-popului european și a așa-numitelor „haircut bands” este considerată a fi început la mijlocul anilor 1980, odată cu ascensiunea heartland rock și roots rock.[56] În Regatul Unit, apariția muzicii indie, reprezentată de The Smiths, a fost prezentată de presa muzicală drept o reacție împotriva synth-popului New Romantic și a declinului New Pop.[57][58] Până la sfârșitul anilor 1980, numeroși artiști New Romantic fuseseră abandonați de casele lor de discuri, iar carierele solo ale multor artiști asociați scenei New Romantic aveau să se estompeze treptat.[59]

La mijlocul anilor 1990, epoca New Romantic a devenit subiectul unor seri de club orientate spre nostalgia anilor 1980, precum „Don't You Want Me”, inspirată de The Human League, și „Planet Earth”, o seară tematică dedicată Duran Duran, al cărei promotor declara pentru The Sunday Times: „Este mai degrabă o celebrare decât o renaștere”.[60] În aceeași perioadă, mișcarea a reprezentat și o sursă de inspirație pentru curentul muzical Romo. Acesta a fost promovat de Melody Maker, care a prezentat scena pe coperta sa din 1995, proclamând-o drept o „future pop explosion”,[61] iar în interior susținea că Britpop fusese „executat” pentru a-i face loc.[62] Printre formațiile prezentate se numărau Orlando, Plastic Fantastic, Minty, Viva, Sexus,[63] Hollywood și DexDexTer. Niciuna dintre formațiile Romo nu a ajuns prin propriile lansări în primele 75 de poziții britanice,[64] deși Orlando a ajuns pe locul 65 cu „How Can We Hang on to a Dream”, inclus pe EP-ul cu coloana sonoră a filmului Fever Pitch.[65][66] După un turneu nereușit organizat de Melody Maker, majoritatea formațiilor s-au destrămat în scurt timp.[67]

Documentare și filme

[modificare | modificare sursă]

În martie 2021, documentarul lui Bruce Ashley, Blitzed: The 80's Blitz Kids' Story, a fost difuzat de Sky Arts.[68][69][70] Boy George, Rusty Egan și Marilyn au apărut în film, discutând despre perioada petrecută în club și despre începutul anilor 1980, în timp ce La Roux a fost intervievată despre efectele culturale ale mișcării New Romantic asupra unor interpreți mai tineri precum ea.[71]

Deși a beneficiat de mai puțină atenție mediatică decât scena londoneză, scena din Birmingham, din care făceau parte artiști precum Khan și Bell, este prezentată într-o anumită măsură în romanul din 2018 Blonde Boy, Red Lipstick. Unele dintre figurile principale ale mișcării New Romantic apar în carte, deși sub alte nume.

Tramps!, regizat de Kevin Hegge, a avut premiera în 2022.[72]

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ↑ În perioada New Romantic, doi dintre cei patru membri ai Ultravox - solistul Ure și claviaturistul Currie - făceau parte și din Visage, care avea atunci șase membri.
  1. 1 2 3 4 5 Johnson, David (). „Spandau Ballet, the Blitz Kids and the birth of the New Romantics”. The Observer. Londra: Guardian Media Group. Accesat în .
  2. ↑ Persson, Laura Borrelli (). „Duran Duran's Nick Rhodes Talks New Wave, David Bowie, and Hedi Slimane's Saint Laurent”. Vogue. Condé Nast. Accesat în .
  3. ↑ „BLITZ KIDS, Shapers of the 80s”. Shapersofthe80s.com. . Accesat în .
  4. 1 2 3 4 Cateforis, Theo (). Are We Not New Wave?: Modern Pop at the Turn of the 1980s. Ann Arbor, Michigan: University of Michigan Press. pp. 47–48. ISBN 978-0-472-03470-3. Accesat în .
  5. ↑ „Adventures in synth”. The Guardian. . Accesat în .
  6. ↑ „RICHARD JAMES BURGESS Interview”. . Accesat în .
  7. ↑ „Richard James Burgess, CEO, American Association of Independent Music”. SouthWales.ac.uk. Accesat în .
  8. ↑ „Richard James Burgess's schedule for 2019 AIMP Indie Music Publishing Summit”. Aimpsummit2019.sched.com. Accesat în .
  9. ↑ „Richard James Burgess”. SoundExchange. Arhivat din original la . Accesat în .
  10. ↑ „Feature - Moments Like These: Richard James Burgess”. NZ Musician. Accesat în .
  11. ↑ „Episode 23: Richard James Burgess (President & CEO A2IM)”. Jaxsta. Accesat în .
  12. 1 2 3 Borthwick, Stuart; Moy, Rob (). Popular Music Genres: an Introduction. Edinburgh, Scoția: Edinburgh University Press. p. 132. ISBN 0-7486-1745-0. Accesat în .
  13. 1 2 3 Buckley, David (). Strange Fascination: David Bowie, the Definitive Story. Londra: Random House. p. 318. ISBN 0-7535-1002-2. Accesat în .
  14. ↑ Evans, Richard (). Remember the 80s: Now That's What I Call Nostagia!. Londra: Anova Books. p. 16. ISBN 978-1-906032-12-8. Accesat în .
  15. 1 2 Steer, Deirdre Clancy (). The 1980s and 1990s. New York: Infobase Publishing. p. 37. ISBN 978-1-60413-386-8. Accesat în .
  16. 1 2 3 Steele, Valerie, ed. (). The Berg Companion to Fashion. Londra: Berg Publishers. p. 525. ISBN 978-1-84788-592-0. Accesat în .
  17. ↑ „Kahn and Bell Shop”. New Sounds New Styles. . Accesat în .
  18. ↑ O'Byrne, Robert (). Style City: How London Became a Fashion Capital. Londra: Frances Lincoln Ltd. p. 77. ISBN 978-0-7112-2895-5. Accesat în .
  19. ↑ Reynolds, Simon (). Rip It Up and Start Again Postpunk 1978-1984. Londra: Faber and Faber. pp. 326, 410. ISBN 0-571-21570-X.
  20. 1 2 Borthwick, Stuart; Moy, Roy (). Popular Music Genres: an Introduction. Edinburgh, Scoția: Edinburgh University Press. p. 124. ISBN 0-7486-1745-0. Accesat în .
  21. ↑ Bissett, Alan (). „1980s British pop - The ideological and musical battles of the decade we can't seem to recover from”. The List. Accesat în .
  22. ↑ Hann, Michael (). „Spandau Ballet: The sound of Thatcherism”. The Guardian. Accesat în .
  23. ↑ Russell, Tony, ed. (). Encyclopedia of Rock. Wingdale, New York: Crescent Books. p. 119. ISBN 0-517-40865-1.
  24. ↑ Ant, Adam (). „I always consider myself to be in a punk band and a punk artist”. I Love 1981, la 02:44. BBC Manchester. Accesat în .
  25. ↑ Aitkenhead, Decca (). „Adam Ant: To be a pop star you need sex, subversion, style and humour”. The Guardian. Londra. Accesat în .
  26. ↑ Rimmer, Dave (octombrie 1981). „Japanese Boys”. Smash Hits. Vol. 3 nr. 22. Londra: EMAP Metro. pp. 42–43.
  27. ↑ „Rolling Stone Random Notes”. The Tuscaloosa News. Tuscaloosa, Alabama: Gannett. . p. 6. Accesat în .
  28. ↑ Martin, Peter (ianuarie 1984). „Soft Cell: That Was Then But This Is Now”. Smash Hits. Vol. 6 nr. 1. p. 6.
  29. 1 2 Marszalek, Julian (). „OMG It's OMD! Orchestral Manoeuvres in the Dark Interviewed”. The Quietus. Accesat în .
  30. ↑ Weiss, Wiesław (). Tomek Beksiński: Portret prawdziwy. Vesper. pp. 215-217. ISBN 978-8377312438.
  31. ↑ Metzer, Greg (). Rock Band Name Origins: The Stories of 240 Groups and Performers. McFarland & Company. pp. 139–140. ISBN 978-0786438181.
  32. ↑ Johnstone, Sam (). „New Romantics”. În Childs, Peter; Storry, Michael. Encyclopaedia of Contemporary British Culture. Londra: Taylor & Francis. p. 363. ISBN 978-1134755547. Accesat în .
  33. ↑ „Revolution, Shapers of the 80s”. Shapersofthe80s.com. . Accesat în .
  34. ↑ „Steve Strange”. Showbiz Wales/Southeast Hall of Fame (BBC). august 2009. Arhivat din original la . Accesat în .
  35. ↑ Johnson, David (). „Spandau Ballet, the Blitz kids and the birth of the New Romantics”. The Guardian. Londra. Accesat în .
  36. ↑ „'Erromantiko berriak' entzungai - Tolosaldeko ataria” (în bască). Ataria.eus. . Accesat în .
  37. ↑ Savage, Mark (). „Steve Strange: The custodian of New Romantic pop”. BBC. Accesat în .
  38. ↑ Rimmer, Dave (). New Romantics: The Look. Londra: Omnibus Press. pp. 105–106. ISBN 0711993963.
  39. ↑ „Bustier”. Victoria & Albert Museum. Accesat în .
  40. ↑ Rhodes, Nick (). „How we opened the door to the 1980s”. The Daily Telegraph. Londra. Arhivat din originalNecesită abonament cu plată la . Accesat în .
  41. ↑ Rimmer, pp. 100-102.
  42. ↑ Stewart, Ethan (). „How Leeds Led the Goth Scene”. PopMatters. Accesat în .
  43. ↑ Reynolds, Simon (). Rip it Up and Start Again: Postpunk 1978-1984. Faber & Faber.
  44. ↑ Reynolds, pp. 334-335.
  45. 1 2 „Synth pop”. AllMusic. Arhivat din original la . Accesat în .
  46. ↑ Reynolds, pp. 412-413.
  47. ↑ Reynolds, pp. 306-307, 311.
  48. ↑ Cateforis, Theo. The Death of New Wave (PDF). Arhivat din original (PDF) la . Accesat în .
  49. 1 2 3 4 Reynolds, pp. 340, 342-343.
  50. ↑ „First Blitz invasion of the US, Shapers of the 80s”. Shapersofthe80s.com. . Accesat în .
  51. ↑ „UK acts disappear from US charts”. BBC News. . Accesat în .
  52. ↑ Denisoff, Von R. Serge; Schurk, W. L. (). Tarnished Gold: the Record Industry Revisited. Piscataway, New Jersey: Transaction Publishers. p. 441. ISBN 0-88738-618-0. Accesat în .
  53. ↑ Rimmer, p. 126.
  54. ↑ Reynolds, p. 517.
  55. ↑ Reynolds, p. 342.
  56. ↑ Reynolds, p. 535.
  57. ↑ Nickson, Chris (). „The Smiths Were The Idols of Indie”. ministryofrock.co.uk. Accesat în .
  58. ↑ Reynolds, Simon (). „The Smiths: A Eulogy”. Bring the Noise: 20 Years of Writing About Hip Rock and Hip Hop. Catapult. ISBN 978-1-59376-460-9. Accesat în .
  59. ↑ Reynolds, p. 523.
  60. ↑ Langan, Steve (). „Worst of Times”. The Sunday Times. Londra: News UK. p. 1.
  61. ↑ „ROMO - The Future Pop Explosion”, titlu de copertă, Melody Maker, 25 noiembrie 1995.
  62. ↑ „We regret to have to announce a death. Britpop, having served its purpose, has been executed.”, introducerea materialului special Romo, Melody Maker, 25 noiembrie 1995, p. 9.
  63. ↑ „Sexus | Discography | Zang Tuum Tumb and all that”. Zttaat.com. Accesat în .
  64. ↑ Simpson, Dave (). „The scenes that time forgot”. The Guardian. Londra. Accesat în .
  65. ↑ „fever pitch the ep | full Official Chart History | Official Charts Company”. Officialcharts.com. Accesat în .
  66. ↑ „CD Single: Various Artists - Goin' Back (1997)”. 45worlds.com. Accesat în .
  67. ↑ Erlewine, Stephen Thomas (). „Orlando”. În Bogdanov, Vladimir; Woodstra, Chris; Erlewine, Stephen Thomas. AllMusic Guide to Rock: the Definitive Guide to Rock, Pop, and Soul (ed. 3). Milwaukee, Wisconsin: Backbeat Books. pp. 828–829. ISBN 0-87930-653-X.
  68. ↑ „Blitzed: The 80s Blitz Kids' Story”. Radio Times. Arhivat din original la . Accesat în .
  69. ↑ „The Blitz Club Archives”. Accesat în .
  70. ↑ „Blitzed: The 80s Blitz Kids' Story”. Sky. Accesat în .
  71. ↑ Blitzed: The 80's Blitz Kids (regia Bruce Ashley), Sky Arts, 13 martie 2021, ora 21:00/19 martie 2021, ora 23:00.[necesită citare]
  72. ↑ Rachel Ho, „'TRAMPS!' Celebrates and Mourns London's New Romantic Movement”, Exclaim!, 31 mai 2022.

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
Commons
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de New Romantic
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=New_Romantic&oldid=18010377