viata cu un pandativ la gat

m-am obisnuit de atata timp sa car povara asta cu mine
incat ii voi simti lipsa
in mometul in care cineva mi-o va lua
ma simt mica si nu ar trebui
pe umerii mei curg fluvii de corvoada
si oricine ma vede ar spune ca sunt puternica
dar eu ma simt ca la sapte ani cand mama ma certa pentru o felie de unt cazuta pe covor
sau pentru ca inca nu eram indeajuns de mare pentru a ajunge un lucru sus agatat
ma simt neputincioasa in toata puterea mea
si obosita cat o armata ajunsa la ultimul glonte
am in urma mea transee de viata
adanci brazdate in frunte-mi
doar cine ma cunoaste stie sa mi le citeasca
port la gat un pandativ pe care nu-l voi lasa niciodata
e foarte greu dar tot atat de pretios
oricum nimanui nu i l-ar trebui
nu va trebui sa ma tem pentru el
lumea adora lucrurile mici
pentru cele mari nu-si aduna puteri
lumea rade se desfata se plimba si incearca vieti noi
eu am viata mea
sunt obosita
si port un pandativ greu si pretios la gat

piruete albe in veacuri criogenice

nu am de gand astazi sa vorbesc despre nimicnicia lumii
desi poate ca as avea mai multe de spus
decat despre albul sufletelor
oricum in fiecare noapte se intuneca
la fel cum in fiecare dimineata se face din nou lumina
asa ca in galaxia noastra nu e nimic nou sub soare

***
astazi mi-au facut gandurile piruete albe
despre asta as fi vrut sa-ti vorbesc
sa-ti spun ca aburii proiectiilor tale
au inghetat la minus cinci grade -cum altfel?-
si am putut sa fac arabescuri prin amintirile noastre.
cativa ani acolo - spuneai - ce e mare lucru
cand nimeni din universul asta nu ne va sti de vii
prin secolele de vesnicie?

nu am nevoie de avere -spuneai-
cui ii va pasa de ea cand toata pulberea stelara
se va imprastia in univers?
eu vreau idei - repetai mereu -
si gandurile tale se intrupau in aburi albi
care inghetau in aceste veacuri criogene

undeva, doar spiralele lasate de bataile propriei inimi
faceau semne in lumea dantelata

o suta de ani de raceala
o singura iubire
o mie de ani de raceala,
o singura iubire
o suta de mii de ani de raceala
o singura iubire

o vesnicie
alb

Partaj inechitabil

Soarele se impartise in mici patrate,
de parca s-ar fi cernut printr-o sita deasa
si incepu sa cada pe pamant
precum un zahar deasupra unei prajituri imense,
caramelizand si ultimul cotlon de viata.

Aerul se impartise in mod egal vietuitoarelor,
neintreband pe nimeni de e insecta sau mamut,
daca-i e prea putin sau daca-i prisoseste.

Doar speranta se incapatanase in distribuirea ei,
sfarmandu-se in mod inegal,
sfidand parca orice lege a noii ordini.

Asa se face ca eu ramasesem cu atata speranta
incat sa ajunga pentru o omenire intreaga plus cincizeci la suta,
obligandu-te pe tine, in acest fel, sa ramai doar cu iubirea mea.
Intreaga.

Dimineti cu poezie

In vremea in care eram vecina cu poezia
Veneau versurile si-mi bateau cu degetele-n geam
Dimineata ne mancam briosele cu dulceata impreuna
Ne imparteam ceasca de cafea pe guri: una mie, una ei
Iar dupa masa obisnuiam sa facem lungi plimbari prin sentimente
Niciodata nu-mi amintesc sa fi fost cu adevarat suparata pe mine
Asa imi zicea atunci...

Asa mi-a zis si ieri, cand am intalnit-o in statia de visuri
Vroia sa ia de la ghiseu un bilet spre Eden
Am intrebat-o speriata daca vrea sa moara
- Nu - mi-a raspuns ea. Vroiam doar sa vad daca ti-am lipsit.

In dimineata asta mi-am baut din nou cafeaua la masa cu poezia.

vis apocaliptic

soarele-si franse razele aruncandu-le dincolo de lume
suparat pe vietile noastre fara rost
in intunericul ramas ochii au devenit cratere
inghitind amintirile macerate de atata vreme
hainele ponosite miroseau din ce in ce mai mult
a dorinte destramate pe la colturi
iar zilele se tarau una dupa alta cu straie destivite
itele memoriei se incalcisera de-a binelea
iar Ariadna isi ratacise toate drumurile

blestemele s-au infruptat din negura sleita
si cu burdihanele pline au scuipat venin si moarte
toate busolele lumii aratau directia inspre tine
insa asta era degeaba. nu le puteam vedea
cand corbii-mi scosesera ochii imi amintisem ca in
buzunarul inimii purtam doar un one-way-ticket spre cosmar
mai tarziu ghearele lor imi smulgeau bucati din memorie
risipind imaginile cu tine peste intreg prapadul
facand sa ninga in mirare cu fulgi de cenusa
desprinsi din arsura sufletelor noastre

auzeam marsurile de doliu ale fanfarelor
si rotile dricurilor ce purtau ramasitele neinsufletite ale dorintelor
care se indreptau inspre trecuturi incercand sa le invie
mai stiu ca apele incepusera sa curga de-a-ndaratelea
fiindca simteam mangaierile pestilor
trecand peste glezne mintind timpul neintors

luminile patimii isi palpaiau in oranj ultimele zvacniri
iar sufletele carbonizate emanau miros de soarta
intreaga lume s-a schimbat atunci in ziua marii porunci

eu am ramas pe stalpul vremii verde neinmugurita
iar tu ai ramas sa cutreieri lumea orb pe un pegas fara aripi
uneori ii mai aud nechezatul in somn
aducandu-mi aminte ca rostul nostru inca nu s-a-ncheiat

si-astept...

ploaia care lasa lumea virgina

ploaia de azi a sarutat pamantul cu frenezie
eliberandu-si patima ascunsa-n adanc
ca o tanara in ziua intoarcerii iubitului acasa
dupa ani lungi petrecuti pe un front ucigator

ploaia de astazi s-a descarnat de aer
a inlocuit cu picaturile-i toate golurile vazduhului
alunecand prin varloage pana in rarunchii pamantului
de parca venirea potopului ar fi simtit-o azi mai acut

ploaia de azi a fost ca o fecioara
careia-i e permis sa-si atinga pentru prima oara
cu un sarut de femeie pamantul-mire
avand intinderea verde a campului ca pat nuptial
si nas de cununie intunericul cerului spart de fulgere

ploaia de azi a fost ca o doamna
generoasa pentru un iubit galant si avid
orice frunza lasa sa se prelinga
din ochiul ei lacrimi rotunde
tunetele ei se auzeau ca niste gemete
in asternuturile calde ale padurii

ploaia de azi a fost intruchiparea amantei
ce-si rasfira puhoaiele ca pletele involburate
pe pernele cu miros de fan proaspat cosit
si-si inclesta degetele de apa in palmele batucite ale pamantului
nascand namoluri lunecoase
ascunzandu-si patima de ochii reci si de mania lumii

ploaia de azi
a facut dragoste cu tot pamantul
iar cand a plecat a lasat lumea virgina

pariu pe vesnicie

ne-a aratat lumea cu degetul
si toti s-au indoit de iubirea noastra atunci cand ai plecat

am ramas singura pe un peron unde asteptau iluziile trase de locomotive fara aburi
pierduta in multimea de oameni imbracati in negru
singura sclipire de lumina era semnul mainii tale
fluturand batista ivorie inca imbibata cu mirosul lunii pline
te-am privit cum ti se micsora imaginea
pana ai devenit un punct de reper al memoriei mele

am ajuns acasa mai mult imbrancita de lumea pestrita
ce se holba in acea zi la noi
ca la un spectacol
cu biletele epuizate inainte de a fi scoase la vanzare

casele de pariuri castigau si pierdeau
in functie de poturile aruncate de cei ce se adunasera sa ne vada
unii au pariat pe definitiv altii pe fractiune de secunda
unii pe viata altii pe moarte
pe iubire am pariat doar noi doi
pe iubire si pe durere

vemea se scurge printre pietrele de caldaram
inmuiata in amintirile zilelor fierbinti

de atunci intreaga lume s-a topit
amestecandu-ne
doar noi tacem
nu vom vorbi niciodata despre cat de tare doare iubirea

E DEJA MAINE

acum asa vea chef sa hoinaresc pe strazile aproape pustii

sa vad azvarlindu-se o coada de pisica speriata

in spatele unui tomberon

din care sa se auda apoi o miorlaitura inspaimantata

sa-mi iau sandalele in mana

sa rad

sa umblu desculta

si sa-mi amintesc de tinerete

tu sa tii sticla de sampanie inceputa in mana 

si sa bem pe rand din ea

asa fara pahare

nodul cravatei sa-ti atarne lejer pana sub al treilea nasture

si jumatate din camasa sa-ti fe iesita de sub stransoarea curelei

sa te intrebi daca mai avem nevoie de cheile de la masina 

iar eu sa-ti spun ca nu

ca le-am aruncat si asa de pe primul pod

sa ma intrebi daca vreau un taxi sa ne indreptam spre casa

eu sa ma atarn de gatul tau si sa-ti spun razand ca nu

sa colindam asa fara tinta strazile

pana ne apuca rasaritul

mie sa mi se faca frig sub faldurile rochiei de matase 

iar tu sa-mi dai haina ta

sa arat ca o cersetoare la bratul unui gentilom cu moravuri indoielnice

sa-mi dai la o parte parul ratacit de pe frunte

si sa adormim undeva, la un capat de pod

iar soarele sa ne prinda in albastrul zilei noi

pe eticheta sticlei sa staluceasca literele aurii

E DEJA MAINE

iar calea lactee era calea diamantelor

am uitat sa zambesc ca atunci cand imi tineai inima-n maini

ochii mi s-au incetosat incet pana cand tot ce vedeam era pacla

nu stiu de cate ori am incercat sa mi-i sterg

s-au incapatanat sa daruiasca lumii diamante lichide

te-ai gandit ca asa cum fac unii cariera vanzand pietre swarovski

ai putea incerca si tu sa faci ceva din diamantele mele

erau prea multe pentru a face doar ceasuri

erau prea multe si pentru a le face curele

asa ca te-ai gandit sa pavezi cu ele drumuri

ai inceput prin a pava cararea de la tine la mine

ai ajuns la poli mai apoi gandindu-te ca linia ecuatorului nu e de ajuns

m-ai intrebat ce as spune daca ai redenumi calea lactee in calea diamantelor

eu n-am spus nimic doar am plans

ar fi fost pacat sa te opresc din lucru

eu cred ca oamenii se nasc indragostiti

mor de dragul degetelor tale
cand mi se urca usor prin par
ti le-am iubit de cum le-am vazut
nici nu stiam ca aveau sa ma atinga atunci

mor de dragul vocii tale
cand o aud soptindu-mi in ureche
habar n-aveam cand te-am cunoscut
ca va ajuge ziua cand ai sa ma-nfiori

mor de dragul carliontilor tai
nu stiam atunci de cate ori
imi voi lasa eu degetele
sa-ti rasfire suvitele


tu nu vezi? mor de dragul tau!
dar asta stiam deja dintotdeauna
inca dinainte de a sti ca existi
eu cred ca oamenii se nasc indragostiti

Fiindca imi place dezinvoltura lui Dinescu...

... va las doar doua link-uri, sper ca aveti timp sa le vizionati:

http://www.ztv.ro/video.html?task=videodirectlink&id=5382

http://www.ztv.ro/video.html?task=videodirectlink&id=5383

File uitate din istoria Romaniei

Desigur ca majoritatea dintre noi nu am trait vremurile dinaintea comunismului, ca atare, cunoastem cel mai bine din istorie, ceea ce am trait in propria noastra viata, ceea ce am vazut si simtit, dar, mai ales, stim ce traim astazi. Ne declaram nemultumiti de starea actuala a tarii, majoritatea dintre noi. Doar pentru putini, ea a devenit un rai. E rai pentru cei imbogatiti peste noapte din afaceri ilicite, e rai pentru hoti, pentru inculti, pentru cei lipsiti de coloana vertebrala, pentru cei care se autodenumesc "smecheri", dar care lasa in urma lor pete imense de rusine pe obrazul Romaniei.
Tara noastra nu a fost mereu asa. Odinioara, Bucurestiul era denumit si "Micul Paris". Mai stie, oare, careva, de ce? Se mai gandeste cineva care sunt motivele care au dus la aceasta stare de fapt? Iar acum nu ma refer la politica, ci si la atitudinea sociala, la constiinta nationala, la umanul din noi, la expectantele noastre, la idealuri, la modelele pe care dorim sa le urmam, la planurile noastre si la telurile pe care le avem. Ma gandesc, acum, la viata noastra, ca individ, la acel sambure din noi care ne defineste, care ne facem sa fim asa si nu altfel.
Da, stiu, nu ne place ce vedem astazi in Romania, multe lucruri ne nemultumesc, dar ce putem face pentru a schimba aceasta stare?
Mai intai este necesara o analiza profunda a noastra, a felului nostru actual de a gandi si actiona, efectuate cu o sinceritate de mare rigoare, dar si la aruncarea unei priviri inapoi, in trecut, precum si o proiectare in viitor. Simpla constatare ca nu ne merge bine si lamentarea la nesfarsit sunt total insuficiente si la fel de ineficiente. Trebuie sa avem puterea de a face realmente ceva. Si trebuie sa ne uitam si la trecut, la acele vremuri cand a fi roman nu a fost o rusine. Caci, cine nu invata din trecut, savarseste aceleasi greseli.
Va marturisesc ca citesc cu mare interes cam tot ce-mi pica in mana din istoria Romaniei, dar nu numai trecutul, pentru ca si ziua de azi va deveni odata istorie. Se intelege, ma intereseaza tara mea, in special, chiar daca nu mai locuiesc de ani de zile in ea. Ea va ramane tara mea si la cetatenia romana nu am renuntat si nu voi renunta. Da, ma dezamageste tot mai mult acest neam al meu, dar tot acolo mai am oameni atat de dragi, care sufera cumplit din cauza a tot ce se intampla cu neamul romanesc la ora actuala. Oameni buni, ne-am pierdut simtul valorii chiar atat de mult, incat sa acceptam sa fim tratati in batjocura chiar de cei ce ar trebui sa ne dea exemplu, de cei care ar trebui sa stie, in primul rand, ce e onoarea, respectul, demnitatea, corectitudinea, valoarea?
Durerea nu o poarta numai cei ramasi in tara si care mai au o coloana vertebrala, care si ea, la randul ei, e incovoiata de atatea asupriri, nedreptati si faradelegi, ci si noi, cei dusi din tara, care pe unde prin lume, fiindca, spre deosebire de cei care au vazut in occident doar o sursa si mai buna de a fura, noi, ceilalti, trebuie sa ne caznim cum putem sa ne tinem obrazul curat. Caci, va spun, altfel esti privit cand spui intr-o alta tara europeana: "Sunt strain, provin din Statele Unite" (de exemplu, o tara dezvoltata) si cu totul altfel esti privit cand spui "Sunt strain, provin din Romania". Poate ma credeti sau nu, dar lupta unui roman intr-o alta tara pentru a se afirma este mult mai grea decat a bastinasilor tarii in care se afla si, la fel, mult mai grea decat a altor straini din tari mai dezvoltate. De ce? Simplu, pentru ca ne-am facut de ras si ne mai facem in continuare cu atitudini nedemne. De aceea nu ii inteleg pe unii dintre cei ramasi in tara, care ne acuza pe noi, cei plecati, de tradare. Care tradare este mai mare? A noastra, celor plecati si care mai incercam sa netezim obrazul botit al Romaniei, sau a lor, a unora ramasi in tara si care nu se sfiesc sa-i calce pe altii in picioare, sa fure, sa escrocheze, sa incalce legi si sa-si bata joc de valorile reale ale poporului, si de cele umane, in esenta? Care este aici, acuma, mai patriot si care este tradatorul? Pentru ca eu nu-mi amintesc in istoria Romaniei un exod intr-o astfel de masa, ca in ultimii ani si nemultumiri atat de profunde. Inainte, cand nu s-a mai putut, poporul s-a rasculat, s-a unit si a protestat. A stiut, macar, ce vrea. Avea un ideal, o definitie a ce si-ar fi dorit sa fie. Acum, se pare ca ne-am pierdut pana si idealurile, nici macar nu mai stim in ce ar consta ele, pentru ca nu mai avem scara de valori, ne-am privat de coloana vertebrala. Tacem. Iar daca vorbim, o facem in asa fel incat sa nu cumva sa iesim prost, orice ar veni. Nu ne asumam raspunderi. Ne complacem, cumva, intr-o vesnica lamentare si am devenit un popor care, pe jumatate se macina, in timp ce cealalta jumatate cotropeste din interior cu valuri din ce in ce mai mari de nesimtire, de aroganta, de prost gust, de agresivitate, atat verbala cat si fizica si care a ajuns din ce in ce mai mult sa paralizeze bunul simt , legea, dreptatea si chiar umanul, privit in samburele lui.
Cat timp va mai trebui sa acceptam sa fim umiliti in propria noastra tara? Veti spune ca, ce-mi pasa, daca tot nu traiesc acolo? Ei, uite, ca-mi pasa! Pentru ca acest spectacol nedorit a laut o amploare din ce in ce mai mare si a ajunsa sa acapareze tot mai multe nivele sociale, iar daca la inceput aveam ingaduinta lui "Iarta-l, Doamne, ca nu stie!", acum dimensiunile acestei plagi au devenit nimic altceva decat geamandurile care spun "Pana aici!". Sau, dragi romani, ati uitat ca inca mai avem o tara? Cati dintre voi v-ati intrebat, realmente: "Cum as dori sa arate Romania si ce pot sa fac eu pentru asta?". Asta in afara de a va plange. Caci, dupa ce ati terminat sirul de nemultumiri, ati reactionat, probabil, la fel, adica, ati inchis ochii si ati spus: "Eh, dar ce, sa fac eu asta?". Da, fiindca societatea esti TU! Tu esti Romania! Romania traieste prin tine. Daca TU nu schimbi ceva, TU fiind Romania, cine vrei sa schimbe? Dar, iata, ca o schimba altii si o schimba in rau, daca TU nu o faci! Incepe macar acum sa fii ROMAN! Adu-ti aminte ca te doare nedreptatea, te ustura nonvaloarea, ti-e sila de mizerie si esti satul de saracie si nesimtire. Aminteste-ti ca esti OM sa ca e dreptul tau sa fii DEMN! FII OM INAINTE DE TOATE si atunci esti si un bun roman! Nimeni nu-ti cere imposibilul. Iar daca te privesti acolo, inlauntrul tau, cu siguranta te vei gasi si stii ca, asa cum nu doresti sa-ti faca altcineva rau, vei recunoaste ca, daca vei mai accepta un astfel de tratament, esti singurul vinovat de raul care domneste peste tine. Inca nu e prea tarziu, dar trebuie sa ne trezim!
Ah! Si sa nu-mi spuneti acum ca fac politica! Adevarata politica, in fond, ar trebui sa fie o chestiune pur sociala. Iar socialul nu este altceva decat un individ multiplu. In consecinta, adevarata politica ar trebui sa fie o chestiune personala. Pentru ca e alegerea ta cum vrei sa traiesti. Adevarata politica nu sunt nici congresele, ale caror numai s-ar fi dori interminabil, al CC al PCR si nici tragerea spuzei pe turta vreunui alt partid postdecembrist, respectiv a membrilor sau reprezentantilor sai. Nu se cheama ca nu faci politica daca nu mergi la vot. Adevarata politica e parerea ta, este atitudinea ta, este constiinta ta. Adevarata politica ar trebui sa fie bunul tuturor. Iar daca tu nu te consideri demn de asta, atunci, cine s-o faca? Iar, daca pana acum nu ti-ai dat seama, tu esti, de fapt, politica. Politica este, de fapt, constiinta ta nationala.
Mai are rost sa va intreb acum in ce fel de tara v-ar placea sa traiti?

Va las acum in tovarasia unor randuri. Este vorba de o carte digitala, pe care o puteti citi cand aveti timp. Nu o luati ca pe o tema de casa, dar s-ar putea sa va raspunda unor intrebari pe care vi le-ati pus, poate, in sinea voastra, sau, poate, sa va arunce intr-un punct de unde sa aveti o noua perspectiva asupra unor lucruri si stari de fapt. Istoria ne invata, dar noi trebuie sa tinem ochi deschisi. Eu cred ca ne este dor sa redevenim noi.
http://cutiacuvechituri.wordpress.com/2011/05/19/lucian-blaga-in-diplomatia-romaneasca/

Multumiri pentru destainuiri, Victor Potra!

iertarea pacatelor

ne-am ingropat durerile ca pe niste cadavre
lasand fericirea sa strajuiasca mormantul
ne-am intors fata de la rau ignorandu-l
credeam ca suprimam raul
astfel oprind durerea

dar vin zile in care trecutul nu tace
vorbeste prin toti porii transpirand dovezi
aducerile-aminte ne-arunca-n genunchi
iar durerile invie din nou

nu putem cere vieti de-mprumut
in care straiele sa fie albe si roz
si nici sa carpim gaurile sufletului
cu ata iertarii nu putem

caci nu avem ce ierta
am putea cel mult sa ne iertam nasterea
prin pacatul suprem
iubirea

Traducere in limba maghiara a unui poem al meu "Dreptul la viata" - "Az élethez való jog"

Astazi am avut prima data surpriza de a-mi vedea tradus in limba maghiara un poem de al meu, e vorba despre poemul "Dreptul la viata". Traducerea a fost facuta de catre un prieten virtual, pe care l-am cunoscut prin intermediul site-ului de cultura Reteaua Literara, unde activam amandoi, este vorba de  Attila F. Balázs. 
Am vorbit acum cateva zile si mi-a facut aceasta propunere. Evident, am fost placut surprinsa. Astazi am primit aceasta prima traducere. Celor ce stapaniti limba maghiara, va doresc lecturare placuta. Pentru cunoscatorii de limba romana, am sa atasez si poemul in original.
Ii multumesc pe aceasta cale lui Attila, pentru semnul prieteniei lui!

***

Az élethez való jog

Ha itt lennél velem, kézen fognálak,

A vízpartra vinnélek,

Hallgatni a víz lágy susogását,

Amikor eléri a partot.

Felvenném a  zöld ruhámat,

Vállából sárgabarack rügyek buggyannának ki

Égből hulló magnólia szirmokból

Készült széles pántok alól.

Kezembe szorítanám a kezedet

Amíg egymásba olvadnának.

És meglátnád, hogy ágak nőnének

Az ujjaim helyén,

Zöld, hosszú és hajlékony fűzfa ágak,

Pamaccsal a végükön virág helyett, 

Mélyen a szívedbe gyökerezve.

Elvinnélek, hogy halld a föld moraját

és a nyüzsgést a lábad alatt amerre jársz.

Mélyen életek vannak eltemetve,

Melyek az elveszett fény után vonyítanak.

Azok a hangok a felszínre törnek.

Nyüzsgés van a föld alatt

A földön,

Bennem

És benned

És most megkérdezem: "Mondd, drágám, érzed ?"

 ***********************

Dreptul la viata

Dacă ai fi aici, te-aş lua de mână,
Te-aş duce pe malul apei,
Să auzi încet foşnetul ei,
Când se izbeşte de maluri.
Mi-aş îmbrăca rochia verde,
Din ai cărei umeri ţâşnesc muguri de cais
Şi cu borduri late, din petale de magnolie,
Desprinse de cer.
Ţi-aş strânge mâinile într-ale mele,
Până s-ar topi unele cu altele
Şi-ai vedea cum, din degete,
Încep să-mi crească crengi.
Crengi de salcie, verzi, lungi şi mlădioase,
Cu puf în loc de floare,
Cu rădăcini adânc înfipte în inima ta.
Te-aş duce să auzi murmurul pământului
Şi toată forfota de sub locul pe care calci.
Adânc, sunt vieţi îngropate,
Ce zbiară să iasă din nou la lumină.
Nu mai e mult şi vocile acelea ce se tânguie
Îşi vor cere dreptul la viaţă.
E forfotă sub pământ,
Pe pământ,
În mine
Şi-n tine.
Iar acum, te întreb: "Spune-mi, iubite, simţi?"

Poem fara virgule doar cu un punct in desert

Ti-am pus degetele peste buze sa te amutesc
Ti-am asezat palma peste ochi
ca sa-ti dezleg sufletul pentru a vedea
Ti-am legat mainile strans
si picioarele ti le-am legat ca sa nu mai poti alerga
intr-acolo unde ratiunea ta incepea s-o ia razna
Am tacut o clipa ca sa intelegi pretul si voluptatea linistii
ca sa vezi ca valtorile nu sunt idealuri

Intre doua oaze de liniste ti-ai pierdut camilele din caravana
si gandurile tale s-au transformat in desert
In zadar incercai sa dai forma si continut cautarii tale te-ai ratacit

Uneori ai nevoie de haine cu maneci lungi sa te pot trage de ele cand te pierzi
dar straiele ti-au infasurat calcaiele atat de ades incat te-mpiedicai mereu in ele
Beduinii calauze incercasera sa-ti arate calea prin desertul propriului tau suflet
dar tu vorbeai mereu despre acei smochini de la marginea oazei
smochini inchipuiti dealtfel la fel ca fata cu fata-i acoperita de khimar
Intre Marrakesh si Casablanca mai ramaneau doar darele de colb ale pasilor tai pierduti
iar tu te ascundeai tot mai des dupa cate un bob de nisip sau dupa cate o limba de sarpe
mintindu-te ca esti veninos si invizibil

Te risipesti ti-am zis Nu ai raspuns tu Eu lupt Nu te credeam fiindca luptele nu se dau legat la ochi
chiar daca sufletul tau geme si in spate iti stau armate iluzorii de tuaregi pregatiti pentru razboi
Tu visezi iar visele tale se aseamana unor zboruri de ingeri chercheliti
zapaciti de prea multa lumina bauta din potirele de rubin, jad si smarald
cu aripile facute ferfenita de bombardamentele inimii
si acoperiti de cenusele dorinteler prefacute-n scrum
Idealurile dospite din prea-multa drojdie de suferinta in copaile din scoarta de baobab
sunt aluaturile ce ar trebui sa-ti hraneasca stranepotii si tot restul neamului intr-un ospat pe saturate

As vrea sa plec Ma indrept spre Atlantic De acolo inspre Insulele Canare
Aerul asta uscat ma inabusa Vreau sa respir

Ne vedem la ocean
Pe curand

pete de memorie pulsândă

ca un burghiu mi se răsucesc  

amintirile în palma întinsă  

ajungând  până la os    

doare    

muşchii refuză să se mai destindă  

iar mâna se adună în pumn    

strâng amintirile noastre în ea  

încercând să le păstrez intacte  

nu le pot ţine  

curg

alunecă în picături roşii  

pe pardoseala gândurilor  

impanzindu-ne viaţa cu ele  

pete de memorie pulsândă 

peste tot    

alunec pe ele şi ajung înapoi în timp  

într-un moment de fericire   

îmi spun că totul este viu 

surâd

cârpa timpului a trecut peste  

şi drumul spre trecut  

s-a şters

mă întristez

Nimic mai mult decat un singur gand...

Trecutul e la fel ca adevarul: el e unul singur, dar privit din alte unghiuri, pare mereu diferit.

paso doble

in seara asta vreau sa dansam tango iti ziceam
sa-mi iei mainile si sa mi le saruti
inainte de a ma ameti in piruetele gandurilor
iar pasii aleargau in ritmuri cardiace

ai prins cu bratul talia primului acord iar
mijlocul noptii vibra cuprins de palma ta intinsa
n-avem nevoie de traje de luces imi spuneai
iar azi nu vom avea nici trandafiri.
vom tine intre dinti trecutul sopteai
printr-o fandare ai grija sa nu-l scapi

mi-ai cerut o pasiune pe un paso doble
razvratita intre cordoba si pamplona
ti-am dat in schimb o tristete pe-o rumba si-o milonga
intinsa impecabil intre cuba si-argentina

in paru-ntunecat mi-ai prins doua trofee
o coarda smulsa din chitara a unui trubadur
cu inima zdrelita si-un clinchet de pahare de cristal
doar niste castaniete imi inlocuiau cerceii
cu solduri transformate in tornade
paseam pe irisii de marmura ai privitorilor
lasand tocurile sa rasune in auzuri
praful intra prin pantofii ce-ocroteau in van
talpile sufletelor noastre deja fumegande

umbrele ni s-au razvratit si s-au rupt de noi
taraindu-se in noapte cu ritmuri sacadate pe pietrele
de pavaj din apropierea unei bodegi pe ebru
fericind precum ofranda un imbatat sange latin

repeta pasii imi spuneai asculta muzica mereu
"Varón, pa' quererte mucho..."
.............................................
nu stiu cat am dansat asa dar stiu
ca in maini tineam sageti de viata
incercand sa ucid moartea clipei

drumurile pe care nu mai ajungem a le strabate

azi nu ti-am strans mainile intr-ale mele
si nici nu m-am adunat la pieptu-ti
ca un miez dulce dintr-o coaja de aluna coapta
nu ti-am simtit mirosul de mosc si tutun
si nici parul nu ti l-am rasfirat lenes printre degete

azi nu am avut timp de visare
linistile noastre sunt uneori tulburate
de infinitive dure, se silabe stalcite
de ura altora ce-si gasesc
sa se cuibareasca intre noi hranindu-se
din timpul inimile si vietile noastre
precum niste omizi ascunse-n dosul unei frunze

existentele noastre ni le traim separat
ne mai ramane timp de somn, de mancat,
de o mie de alte treburi, majoritatea prea marunte
pentru a ne mai aduce noi aminte vreodata de ele

dar ce trebuie sa ne amintim, de noi
o facem ca si cand ar fi ilegal ca si cand
toate cerurile si-ar pune legile de-a curmezisul
si ne-ar incerca trairile surghiunindu-ne

te iubesc inca imi spuneai si eu
raspundeam la randu-mi dar ce avem de facut
in viata asta plina de drumurile dintre noi
daca niciunul nu mai ajungem a le strabate

spovedanie de drum lung

urmele mele au ramas adancite in namolul neamului
inca de pe cand era desertul sub ape
am scris cu cenusa durerilor zilele de jar
si am udat vlastarii cu lacrimile de bucurie
in locurile umblate cazusera semintele vietii

o vreme am umblat nestiind ca am un drum
iar ratacirile s-au transformat in bumeranguri
alergasem toate campiile lumii
ca sa ajung in cele din urma in campia mea
chiar fara sa stiu dinainte am recunscut-o pe loc
pentru ca nu mai simtisem niciunde o astfel de liniste

acum asteptarile mi se par firesti
zilele la fel de lungi si noptile la fel de instelate
ii recunosc doar pe cei rataciti
dupa pasii lor lasati pe marginile campiilor mele

si ma gandesc si-acum la cei ce-s in pustiu
ce drum lung trebuie sa strabati
ca sa stii ca ai ajuns acasa

tesatoarea de vieti

in razboiul in care imi tes eu firele
urzeala mi-e timpul
suveicile sunt intamplari
ce-alearga incoace si-ncolo
uneori chiar singure

tine razboiul asta de tesut
mi-a spus odata bunica
eu nu stiu sa tes i-am raspuns
ba stii doar nu-ti dai seama

am luat razboiul
si l-am asezat in mijlocul camerei
cu fata inspre geam
sa vad trecatorii pe strada
lumina imi cadea pe urzeala
si mereu imi schimba culorile
cand trecea cineva
erau oameni negri
ce purtau raul in suflet
erau oameni gri
apasati de tristete
erau oameni albastri
sinceri sau plini de speranta
cei tineri erau verzi,
verzi dar de un verde atat de frumos,
de simteai inima incoltindu-ti in piept
cel mai mult imi placeau oamenii rosii
aduceau atata fericire cu ei
incat covorul invata singur sa iubeasca
treceau oameni galbeni, plapanzi
si cand aveam fir rosu-n suveica
ii infasuram cu el
ei plecau multumiti, zambind
m-am obisnuit sa pastrez
firele rosii intr-o lada aproape
incercam sa schimb toata aceasta lume
dandu-le cate un capat
iar celor ce nu vroiau sa-l primeasca
il agatam de trena hainei lor
cand ei nu erau atenti
iubiti-va le spuneam
si asteptam
asteptam

dar timpul trecea si
in toata vremea asta
n-a trecut niciun om alb pe-acolo
in zadar teseam zi de zi
asa cum ma invatase bunica
covorul meu se intindea mereu
dar ii lipsea albul

in ziua in care am vrut s-o-ntreb
de ce n-am alb
s-a intamplat ceva
am auzit un falfait
si deasupra mea un inger
bunica ta e-n cimitir
mi-a spus
iar ingerul era aaalb
ca neaua

de-atunci tes si cu ingeri
si-am sa tes
pana o sa-mi fie covorul gata

un joc dintr-o copilarie prea indepartata

te vad cum stai despicat intre doua lumi
incercand sa le impaci pe amandoua
dezradacinat cu gandurile in iad
cu sufletu-n rai,
apoi le schimbi
nu stii unde sa te-asezi
valtori intregi ti se pornesc in minte
iar mana-ti scapara idei
scoti urlete cu pana
si dureri din amintiri netraite
respiri intr-o superficialitate prea profunda
si-o profunzime in care pana si tie
ti-e teama sa te-afunzi
croit intre maine si azi
alergand spre un ieri
in care ti-ai pierdut camarazii
iubita copiii familia
ramanand cu o onoare
pe care-o aperi inconstient si-acum
desi ei sunt dusi
povara pe umeri
prea mare
dar dusa prea usor
aproape-n joaca
cu frunte prea semeata
si spatele prea drept
iubind mult
urand mult
cu legi in buzunarul de la piept
cu steag cu platosa si arc
ti-atarna viata de o cruce-ntoarsa
prea grea ca s-o indrepti

pasesti spre viitor mergand invers

inspre un ieri ce-l simti 

dar nu il vezi

si totu-i ca un joc dintr-o copilarie
mult prea indepartata
unde nu mai stii ce sa faci
cand vocea mamei striga
e gata hai acasa

la fabrica de gânduri se vând imagini foarte ieftin

la fabrica de gânduri se vând imagini foarte ieftin  

nu ai nevoie de card  

ţi se vând pe speranţe,

ca la licitaţie  

cine da mai multe speranţe  

pentru paharul meu de alături?  

ştiu că e gol, dar de era plin  

nu mai puteam gândi    

mă-grop în aburi de trădare  

eu - cea care nu beau  

doar ideea că am un pahar cu gânduri lângă mine  

şi e de-ajuns să-mi ostoiască  

setea de cunoaştere.  

ştiu că am pus prea multe întrebări azi,  

dar vreau să ştiu.    

sprâncenele ţi-s încruntate    

şi stau s-ascundă suspiciunea.  

nu ştiu cum m-aş comporta   

dacă m-ar lua pe sus, din casă  

legată fedeleş în cămaşa de forţă   

şi m-ar duce la o cură   

de curăţire de gânduri.  

probabil nudă.  

ţi-ar mai plăcea?    

m-aş transforma în marmură,  

în var, în pomi, în ghindă, în ienupăr,  

în culoare, în verset, în stridie, în far,  

în strigăt şi-n meduză.   

şi, poate, şi-n iubire,  

dacă ai vrea neapărat s-o cunoşti.  

nu ştiu...  fiindcă nu pot să tac...    

dar gardurile lor de sârmă   

ne-nconjoară  

iar naveta între cele două lumi   

e din ce în ce mai greoaie.  

cred c-am să rămân aici. 

 îţi faci casă în vecinătatea mea?

film de fard

mi-am înmuiat azi   

pensula mascarei în tuş   

şi am început   

să-mi desenez   

imagini pe pleoape,   

pentru ca,   

atunci când voi închide ochii,   

să-mi văd gândurile  

derulandu-se   

într-o peliculă alb-negru.

Blestemele lui Zeus sau Pasarea de Chinovar

Mi s-a rupt poezia in doua astazi,
in locul unde mi-ai indoit-o tu mai mult.

Caci fost-am nimfa astazi si menada

si-am colindat campiile cu flori 

iar tu ai trimis satiri sa ma alunge.

Visele mi le-ai schingiuit cu soparle uriase
si-ai astupat cu larve singura grota
unde-o scapare mai puteam gasi.

Cu  focuri aprinse in jurul meu,
ai incercat sa ma cuprinzi
iar cercurile de flacari ma-nconjurara
inalte, pana la cer.
"Eu nu sunt a ta!" - iti strigam.

Ai aruncat peste mine blesteme.
M-au napadit, pe rand, aspide, minotauri,
gorgone, centauri, sirene, dragoni,
hidre, cerberi, grifoni, vasilisti si harpii,
toate smulgand din carnea-mi cate o particica,
dupa juramantul facut tie.
.
Am incercat sa ating unicornul,
dar, pangarita de demonii tai,
mi-a ramas doar sa privesc
cum umbra i se micsora in zare
ramanandu-mi doar singuratea
cu care sa-ti infrunt genunea.

M-am inmultit din nou, celula cu celula,
sfidandu-ti mania si razbunarea.
Mi-au crescut din solzi pene,
sa-mi netezeasca zborul spre Lumina.
M-am inaltat deasupra gloatelor
pana acolo unde nici vantul nu bate
acolo unde nu e loc pentru timp,
nu e loc pentru ura
nu e loc pentru razboaie
si nici loc pentru tine nu e.

Apoi, ei mi-au schimbat numele-n Phoenix.

Regatul tau e Intunericul
Eu iti sunt doar complementara
Stiu, ma vei hartui mereu
Dar niciodata nu voi fi a ta.

***
Dar Luna se ascute pe la colturi
si-n tacerea Noptii un lucru doar ma chinuie
in cautarea mea de Adevar:
N-am cum sa ma impotrivesc lui Zeus:
un ciclu intreg de Viata
ne cuprinde vesnic pe-amandoi.

Turneu de lansare de carte organizat de Editura Herg Benet: sase autori, sase carti, sapte orase

Sunteti pe-aproape? Nu ratati! Merita sa traiti un astfel de eveniment!

“Exerciţii de rebeliune”. „Deania neagră”- prezentată sâmbătă la Cluj

Editura Herg Benet vă invită, în perioada 12-15 mai, la câteva întâlniri cu autorii Alexandru Petria, Igor Ursenco, Leonard Ancuța, Cristina Nemerovschi, Ștefan Bolea și Răzvan T. Coloja. Aceștia vor discuta pe marginea cărților recent lansate la Herg Benet, ce au stârnit deja interesul atât al criticii literare cât și al cititorilor. Este vorba, mai exact, despre:

-          volumul de proză “Deania Neagră”, de Alexandru Petria

-          volumul de proză “S.T.E.P.”, de Igor Ursenco

-          volumul de poezii “Iubirea e amintirea unui viol”, de Leonard Ancuța

-          romanul “Sânge satanic”, de Cristina Nemerovschi

-          volumul de poezii “Gothic”, de Ștefan Bolea

-          romanul “Recolta roşie”, de Răzvan T. Coloja

Întâlnirile cu scriitorii menţionaţi fac parte din turneul editurii Herg Benet, intitulat “Exerciții de rebeliune”, eveniment ce își propune să prezinte câțiva dintre cei mai îndrăzneți și inediți autori ai ultimului val literar. Veți descoperi, intrând în atmosfera cărților acestor autori, atât o continuitate a literaturii românești actuale, cât și abordări cu totul noi, surprinzătoare și mai ales foarte personale.

PROGRAMUL turneului:

BRAȘOV, joi, 12 mai: ora 14, Librăria Șt. O. Iosif (Str. Mureşenilor Nr. 14). Participă Leonard Ancuța cu “Iubirea e amintirea unui viol” și Cristina Nemerovschi cu “Sânge satanic”. Invitat special: Mihail Vakulovski

TÂRGU MUREȘ, joi, 12 mai: ora 18.30, Club Backstage (P-ţa Trandafirilor nr. 52). Participă autorii Leonard Ancuța cu volumul de poezii “Iubirea e amintirea unui viol” și Cristina Nemerovschi cu romanul controversat de debut “Sânge satanic”

BAIA MARE, vineri, 13 mai: ora 13, Librăria Nicolae Steinhardt (Bd. Unirii nr. 14). Participanți: Igor Ursenco, Leonard Ancuța, Ștefan Bolea, Cristina Nemerovschi. Prezintă editorul Alexandru Voicescu.

ORADEA, vineri, 13 mai:

-          ora 17.30, Galeria de Arte Vizuale, Str. Republicii nr. 15 – lansarea romanului Recolta Roșie de Răzvan T. Coloja. Invitați: Marius Miheț, Dan Popescu.

-          ora 19.30., Club PodZ, Str. Vasile Alecsandri, nr. 10. Participă autorii Leonard Ancuța, Cristina Nemerovschi, Igor Ursenco, Răzvan T. Coloja și Ștefan Bolea

CLUJ, sâmbătă, 14 mai: ora 19, Librăria Book Corner (Strada Eroilor numarul 15). Participă autorii: Alexandru Petria, Igor Ursenco, Leonard Ancuța, Cristina Nemerovschi, Ștefan Bolea și Răzvan T. Coloja.

ALBA-IULIA, duminică, 15 mai: ora 13, Pub 13 (Str. Aleea Sf. Capistrano nr. 1). Participă autorii Leonard Ancuța, Cristina Nemerovschi, Ștefan Bolea, Igor Ursenco. Invitați: Adrian Popa şi Aurel Pantea.

SIBIU, duminică, 15 mai: ora 17, Atrium Café (Piaţa Mică Nr. 16). Participă autorii Leonard Ancuța, Cristina Nemerovschi, Ștefan Bolea, Igor Ursenco. Invitați: Silviu Guga şi Călin Sămărghiţan.

Despre “Deania Neagră” – Alexandru Petria

“O carte pe care am citit-o „dintr-o bucată” şi pe care am recitit-o imediat, dar tot am rămas sur ma soif – mi-ar fi plăcut să fie măcar de două-trei ori mai voluminoasă! Prin ce m-a cucerit? Prin micile „poveşti” atroce, gingaşe sau gingaş-atroce, cîteodată chiar „crude şi insolite”, prin caracterele excelent schiţate în două trei pagini, prin calitatea stilului, excelent adaptat de autor micilor spaţii explorate. Nu mă îndo- iesc că voi deschide adesea această „casetă de bijuterii”, pentru a revedea un inel, o agrafă, un colier. Şi, de bună seamă, aş fi foarte bucuros dacă autorul ar recidiva cît de repede.” (Liviu Antonesei)

“Cine spune că, în țara lui Caragiale (I.L.), marea literatură nu se poate naște din teme „mărunte”? Instantaneele în proză ale lui Alexandru Petria surprind o lume la intersecția fabulosului nebănuit cu pitorescul jegos, cartografiind universul în continuă schimbare, aproa- pe volatil, al contemporaneității mărunte. Scriitorul reușește această performanță cu cinism narativ bine stăpânit, cu tandrețe, chiar… dar una deloc lipsită de cruzime. Bine ați venit într-o cușcă a maimuțelor actualizată în Deania neagră! ” (Dan-Silviu Boerescu)

“Prozele scurte ale lui Alexandru Petria sunt pline de surprize – ca, de pildă, fantezia personajului Todoran, care, după un act sexual fami- liar şi fără magie, visează deodată că are umerii şi braţele acoperite de porumbei. O altă lume nevăzută, uneori sinistră, alteori de vis, este ceea ce oferă autorul înăuntrul trăirilor tuturor personajelor, declarate – şi cunoscute – în mod intenţionat mediocre, tocmai pentru a ni se arăta că, de fapt, sunt misterioase. Cel mai misterios rămâne autorul însuşi. După un asalt anecdotal şi imaginar unanim foarte bine scris, ne rămâne încă necunoscut, dar dator să ni se desfăşoare în narative mai lungi. Sunt extrem de curios să continui să-l citesc.” (Petru Popescu)

Despre “S.T.E.P.” – Igor Ursenco

Ce legătură ocultă, dar imuabilă, există între Sfinți, Teroriști, Epileptici și Poeți!

Cum poate o persoană obișnuită, din punctul de vedere al statisticii, să își rateze propria naștere! Și asta, cu toate calculele plauzibile pe hîrtie! Dar moartea? Ce se știe despre noua maladie incurabilă, numită ”Crepitudine”? Dar ultimile tendințe ale brandului „Shakespeare” la casa de nebuni? Care este organul de gîndire al teroristului? Care sunt simptomele plauzibile de bovarism! Ce cunoștințe de mecanică feroviară avea Anna Karenina și dacă au rămas general valabile în epoca post-modernă?

“Printre calitățile axiologice ale prozelor scurte oferite de Igor Ursenco, în volumul de față, și care au circulat îndelung pe net, unii comentatori au ținut să remarce în special  calitatea lor extraliterară, scăpînd din atenție faptul că autorul lor se raportează manifest împotriva esteticii tradiționale. De exemplu în „S.T.E.P.“, unul dintre cele mai reprezentative texte pentru stilul inconfundabil pe care îl abordează, autorul se declară adeptul supra-senzorialității, menite să reînnoiască periodic „analogia, convenenthia, sympatheia, emulatio și signatura“ din hermeneutica sacră a culturii. Astfel – străbătînd cîmpurile semantice și narative profunde – cititorul nu poate trece prea ușor de apocalipticul ironiei și renascentismul grav deopotrivă, care, împreună, pun toate problemele majore ale omenirii să rezoneze complementar, la foc fierbinte. Efectul special care rezultă își va deconspira − inevitabil chiar și asupra lectorului mai iscusit − inflexiunile sale poetic, epileptic, terorist și sacral, toate în același timp.” (Alexander MIZIKOV)

Despre “Iubirea e amintirea unui viol” – Leonard Ancuța:

Sub masca dură, violentă, a titlului de pe coperta, cititorul descoperă o lume aparte în care se îmbină stări puternice, contagioase, penetrante, cu sfiala şi firavul unor sentimente a căror lumină tremură ca pieptul unei fecioare la vederea iubitului.

Leonard Ancuţa priveşte iubirea de dinăuntrul ei, s-ar putea spune că vede lumea prin ochii iubirii pe care o locuieşte – un ghost in the machine care vorbeşte despre lumea exterioară, despre viaţă, tocmai ştiind şi filtrând prin ţesătura fină ca puful de pe aripile unui fluture a sufletului său o realitate care de foarte multe ori a fost construită din sentimente antagonice dragostei.

“Poezia lui Leonard Ancuţa reprezintă o stare de spirit în dezacord făţiş cu normele unei sensibilităţi ultragiate. Metafora sa este dură în planul expresiei, dar ireală din punct de vedere al percepţiei; atît ca mod de a iubi cît şi ca artă de a se răzgîndi în cuvinte… în sensul de a se delimita deopotrivă tragic şi ironic in linia unui postmodernism asumat. Uneori, tangoul lui cu onirismul face loc unui spectacol de coridă inspirat, parcă, din maeştrii luptelor cu tauri. Leonard Ancuţa se joacă la limita imprudenţei cu un sentiment pe care, poetic vorbind, îl domină, dar căruia i se şi subjugă. Versul său este expresia unui sentiment exprimat cu mijloace cînd vehemente, cînd înstrăinate: dar, ca la orice poet autentic, vocea lui se propagă cu viteza intensităţii. Leonard Ancuţa e un diavol cu sentimente. Dar ce diavol, dar ce sentimente…” (Traian T. Coşovei)

Despre “Recolta roşie” – Răzvan T. Coloja:

Un agent secret al Bisericii este chemat de Înalţii Ierarhi să rezolve o problemă delicată, care ar putea avea repercursiuni grave asupra imaginii unei instituţii ce se bazează în primul rând pe încredere. Însă legătura cu Dumnezeu şi cu Sfintele Taine nu este deloc ceea ce pare…

“Recolta roşie” este un roman fără compromisuri, o perspectivă acidă asupra lumii moderne, o confesiune şocantă despre ipocrizie şi Biserică, prezentate cu luciditatea unei scriituri aspre, aproape neiertătoare, dar extrem de reale.

Despre “Gothic” – Ștefan Bolea

„În poemele lui, Ştefan Bolea taie destul de adânc în carnea lumii, exact cum se laudă în arta poetică din finalul volumului. Vizionarismul de-o claritate fără cusur în eseuri devine, în poezie, o apocalipsă notată din perspectiva unui spectator mizantrop şi un cântec despre detaliile prozistice ale morţii generale. Imaginaţia lingvistică, gustul apoftegmelor ori luciditatea discursului se află într-un acord discret cu emoţia unui bărbat peste care trec, în găşti compacte, motociclişti, şoferi de taxi din Pakistan, Nietzsche şi Kierkegaard, umbra lui Lautréamont şi stoluri de tv-homunculi, scoşi din showuri de staniol reciclat.

Gothic este un titlu sub care stau, pitiţi împreună, un om puternic şi un altul aparent neajutorat şi cu toate porţile deschise. Nu vă lăsaţi înşelaţi de cel de-al doilea! E tot Ştefan Bolea pregătit să intre la bal.” (Doina Ruşti)

“Poezia lui Ştefan Bolea se află la vârsta trufiei. Şi a catastrofei. Poetul simte enorm şi vede monstruos. Din fericire pentru poezia lui, vocea care-i dictează este nu numai provocatoare şi sarcastică, ci şi încărcată de forţă. Şi expresivă.” (Marta Petreu)

Despre “Sânge satanic” – Cristina Nemerovschi:

Mizantropie, droguri, moarte, chefuri sălbatice, ură, cimitire, incest, alcool, popi, boală, metal, rockotecă, sex cu părinții, depresie, umor negru, sado-masochism, izolare, crimă, animale ciudate care îți apar în somn… Ce gust și ce culoare au experiențele unui nihilist din 2010? Dacă ar fi trăit în lumea lui M., ar fi purtat Stavroghin brățări cu țepi și cruci întoarse? Ar fi dormit Holden Caulfield, beat, pe băncile celei mai true bodegi? Ar fi ucis Maldoror corporatiștii și vedetele Tv, după care s-ar fi băgat la headbanging pe Cannibal Corpse?

“Sânge satanic e o carte excepţional scrisă, care nu seamănă cu nimic! Cristina Nemerovschi iese din clişeele scrisului şi creează o viziune epică atât de convingătoare, încât, citind-o, te simţi imediat contaminat de aventura adolescenţei răzvrătite. Se citeşte halucinant, se citeşte cu sufletul, nu poţi să sari niciun fel de pagină, de pasaj, sunt scrise într-o emoţie şi într-o vervă extraordinare amândouă, care ajung până la inima cititorului” (Doina Ruști)

“Adevăratul “Trainspottin’” aici e de căutat. Dacă Dostoievski s-ar fi întâlnit cu Irvine Welsh ar fi putut pune de-o coproducţie, iar un tânăr Tarantino s-ar fi apucat s-o demoleze prin ecranizare!” (Dan-Silviu Boerescu)

“Performanţa la care ajunge personajul este că reuşeşte să-şi trăiască propria proiecţie asupra realităţii fără a se îndoi vreo clipă de inautenticitatea ei. Să fii tu, să te eliberezi de clişeele impuse, de prejudecăţi.” (Luiza Mitu)