Ce ne scapă printre degete? Iluzia realității

Genunchiul Lumii

Ce a mai rămas din noi, atîta vreme cît „virtualul” de altădată, creat de mașinării de biți la capătul cărora stăteau totuși niște oameni cu unele interese, pe care îl priveam, pe atunci, cu circumspecție ca pe ceva chiar dubios și indecent, s-a amestecat și a devenit „realul” de astăzi? Cîtă vreme ochiul, urechea, degetele, pielea, limba noastră, creierul, inima și sufletul cu „produsele” lor, nu mai sunt nemijlocit primordialele noastre căi și simțuri ale cunoașterii și sunt înlocuite de substitute ale lor, ce mai rămîne? Cum și cu ce ne vom mai identifica într-o masă informă de realități construită în amestecuri de eprubete? Nu zic că nu ne vom adapta și că nu o vom face, cu ambiție, dar cum? Și ce rămîne din noi, perceptibil în clar pentru ceilalți, ființe… umane? Cred că ne vor scăpa printre degete tot mai multe.

Ca experiment pentru asta, încercați să vă „rupeți” pentru o vreme de rețeaua în care „socializați” ore în șir zi de zi. Dispăreți de acolo sau încercați să rămîneți doar observator distant. În mod voluntar chestia asta nu e simplă, desigur, fiindcă drogul inoculat ani de zile produce dependență, una pe care pe pe cei mai mulți nu-i deranjează deloc, ceea ce este sinistru. Dacă vreți să știți cine mai sunteți și ce ați mai rămas sustrageți-vă din rețea.

Ei bine, atunci o să vedeți cît și pentru cine ați contat cu adevărat, și nu mă refer aici și la cunoștințele față de care aveți și conexiuni reale, sau doar la mesageria aplicației din telefon. O săptămînă, două, trei, patru, cinci luni? Cine vă va trimite un semn de nedumerire, de întrebare? Cine, cîți vă vor întreba ce e cu voi, unde sunteți, ați pățit ceva? Din miile din listă, cîți? Vă spun eu: zero, sau aproape de zero! Poate, doar inteligența artificială să vă întrebe de sănătate! Atunci? Iluzia e în mintea noastră. Iluzia unei realități pe pereți colorați în care am conta, acolo în singurătatea noastră de zi cu zi. Realitatea… reală e altundeva. Asta contează. Căutați-o acolo unde ați abandonat-o, reduși la biți în bule. Încă e posibil, dacă vreți asta.

„Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu… Asta-i singura realitate pe care o pot povesti…” Asta spunea scriitorul Camil Petrescu și cam așa cred și eu, încă într-o vreme cu… „realități” diverse.

Vremea și sensul toamnelor

Genunchiul Lumii

Vine o vreme cînd, parcă, tot mai puține contează. O vreme a diluărilor, nu a renunțărilor intenționate. Unii i-ar zice, acestei vremi, maturitate sau înțelepciune. Alții i-ar zice toamnă. Vremea în care nu mai cîntărești ce ai și cum să obții ceva, în care nu mai ai scopuri sau ținte bine definite, cuantificabile și urmărite după un calendar, cu ambiții. Parcă începe să nu mai conteze dacă pierzi ceva sau dacă… spargi ceva, „socialmente” cîndva chestii obligatorii, sau dacă un ceva al tău s-a stricat (pe care cîndva alergai imediat să îl „repari”)… Desigur, vorbesc aici despre lucrurile mici și neimportante, oricît de în detaliu te-ai uita la ele. Iar aici ajung să intre inclusiv oameni, persoane, cîndva apropiați, cîndva chiar dragi, pe care îi lași să se estompeze, să se ducă și să dispară… Și asta nu dintr-un anume interes al tău, ci pur și simplu fiindcă îți dai seama că timpul și spațiul și stările și senzațiile tale nu mai intră de destulă vreme „sub radarul” (intereselor) lor. Și atunci la ce bun să mai irosești timpul pentru niște afișaje de complezență?

Timpul capătă alt preț din toamnă. Nu mai ai luxul dimineților pierdute cu ore de lumină, al siestelor liniștite de amiaza, al serilor lungi… Atunci îți faci din timp măsura stărilor și posibilităților tale. Veți spune că e egoism și delăsare în asta, abandonare, pierdere de sine, lipsă de scop… Nu, nu este. Este în sfîrșit obișnuirea ta cu tine însuți – nu mai este sacrificiul fiecărei zile adus altora. Apoi mai este obișnuirea cu despărțirile, pe care vrei tu să le înveți, pentru ce va fi de acum înainte dar cu care trebuie să îi înveți, mai curînd, și pe ceilalți care oricum cam exersează pe tine diferite exerciții de uitare. Așa le va fi mai ușor, la un moment dat. Iar ție nu îți va mai păsa.

Veți zice că viața e o luptă, deci te luptă pînă la ultima spadă, baionetă, scut. Da, lupta cu indiferența, lupta cu… inerția, cum spunea poetul, o știu și mie nu-mi dovedește nimic, doar un efort inutil în dauna lucrurilor mari și celor care contează. Fără acestea, aceștia, fără ei, vremea despre care scriu aici n-ar mai fi nici ea amintită. Vremea și sensul toamnei și al toamnelor.

Vezi tu…

Al doilea genunchi al lumii, Genunchiul Lumii

vezi tu… din timp în timp și păsările se opresc pe-un nor

să se odihnească

și peștii opresc un val și stau așa pe el plutind liniștiți

și toate celelalte viețuitoare și toate celelalte plante

găsesc și ele să se mai și oprească

numai Tu te uiți ciudat la mine cînd încerc să mă ridic și să mai fac un pas

să mai merg un pic de pe valul meu, de pe nor, din oprirea pe iarbă,

acum cînd mai am un pic de cărare, de drum, de stradă, de alee…

Pune-te în locul celuilalt

Genunchiul Lumii, Texte şi pretexte

Suntem, prin natură, niște ființe egoiste. Doar educația, societatea, religia ne „învață” că ar trebui să fim altfel, să ne îngrijim și de aproapele sau îndepărtatul nostru. Respectăm regula și mergem mai departe. Unii chiar își fac o meserie, sau o vocație din asta, ajung să devină profesori în domeniu, și în alte tandrețuri, ceea ce îi face, desigur, demni de toată isprava. În mod fundamental însă binele personal, în toate formele, mai mult sau mai puțin voalat, ne dictează fiecare acțiune și cu atît mai mult cu cît acesta vine, aproape inevitabil, în detrimentul unui bine, sau altul, al celorlalți. Nu o să vezi o renunțare la un țel personal sau, și trivial spus, la o plăcere, făcută instinctiv, fără cîntăriri prealabile, și fără o urmă de regret, dacă nu chiar fără un pic de ură.

În natura asta a lucrurilor omenești este naiv să te aștepți ca un fapt să se petreacă fără un scop ori fără urmările cerute de către cel care îl face. (Repet, cu excepția, care confirmă regula, a gesturilor făcute după comandamentele date de o profesiune întru asta, în jurul căreia s-au născut, de sute de ani, adevărate industrii). Atunci, mai curînd, ar trebui să te aștepți la cîte un dos de palmă sau șut în fund din partea celorlalți ori a „societății”, fiindcă, nu-i așa, „nicio faptă bună nu rămîne nepedepsită”. Iertarea, recunoștința, compasiunea, altruismul, ajutorul, aducerea aminte? Sunt doar noțiuni prin care nouă ne place să ne punem pe tarabă fața umană, omenescul, în „concertul” viețuitoarelor. Cele necuvîntătoare, tocmai neputîndu-le noi înțelege graiul, interesant, nu încearcă să ne arate însușirile lor, ci pur și simplu ne uimesc cu faptul că au aceste însușiri, de la aceeași natură ca și a noastră, doar că mai puțin perversă.

Ce vreau să zic? Înțelepciunea și maturitatea asta aduc: să înveți să nu te aștepți la gingășii… morale din partea vieții și a celorlalți, ba dimpotrivă. Mai devreme sau mai tîrziu intențiile lor ți se vor developa și nu are sens să le macini, amar sau nu – cu sau fără judecata ta, ele există. Dar asta nu înseamnă că tu nu trebuie să te pui oricînd și oricum în pielea celui din fața ta. Asta, unii ar numi-o, cu oarecare neindicată emoție, că ar fi iubire sau stoicism sau ceva frumos, așa ca o ușă lăsată deschisă de bună ziua.

Citium, Cyprus – Zeno of Citium birthplace

Zile de ziduri

Genunchiul Lumii, Texte şi pretexte

Vine, într-o zi, viața, și îți zice că „trebuie” să înveți că limitele au secunde, zile, luni de zile, milimetri și cel mult centimetri. O zi din care „trebuie” să înveți din nou să mergi, să îți numeri pașii și respirațiile și orele, privind spre trotuarele uriașe, pe care te simți ca o furnică sau ca un melc în cîrje, spre oamenii care trec pe lîngă tine și care ți se par enormi și iuți. O zi în care „trebuie” să deprinzi exercițiul neputinței tale. Vine o zi cînd cușca din casă, cu singurătatea ei, ți se pare unica siguranță, chiar dacă dor și paginile și muzicile tale. Fiindcă simți totul monstruos, în fiecare celulă și nerv care îți cer alerta maximă. Liniștea și locul „tău” nu-ți mai sunt ale tale. Nici noaptea, nici dreptul la somn, nici dreptul la veghe cu tine însuți, fiindcă ești dublat de altceva, altcineva, care te locuiește și te arde și îți dă ghes secundă de secundă… Nenumărate, bolnave secunde. Și vine dimineața, o altă dimineață. Altă zi identică. Ca o „recompensă” la nu știi ce. Fiindcă, de o vreme, ceilalți obosesc iar tu vrei să te dai la o parte din calea lor, ca să nu-i mai încurci.

E firesc, viața lor are altă viteză, alt ritm, alte priorități. Trotuarele lor sunt înguste și înghesuite și telefoanele le sună de zor. Ei trebuie să alerge printre standuri înghesuite, cu fel de fel de cărucioare grele, cu pîine, apă, inflație, trebuie să treacă pe la ghișee, să-și vadă de multele ore în trafic, de benzină, de guvern, să-și respecte skill-urile prin birouri, să se întîlnească, la o bere, la un meci, la altele, să afle de știri, să-și facă planuri, săptămînale, lunare, de vară, de vacanțe pe riviere, de toamnă și de iarnă, să petreacă… „timp de calitate”…

Tu, pe trotuarul tău încet și uriaș, rămîi într-un singur timp și anotimp, să zicem într-o primăvară definitivă, cumva negrăbită. Un ciudat, un rest costisitor, așteptînd un telefon, o hîrtie stabilită după regulile unora confortabili să dea reguli, care să-ți mai prelungească măcar cu niște zile „ciudățenia” și „liniștea” și „huzurul” aparentei tale vieți… După? Cum, cînd, mîine, poimîine? Nu știi. Ceva, nu cineva, îți spune să ai răbdarea să speri (e o terapie și asta și se vinde bine, ca toate terapiile de viață, mici sau mari) că trotuarul tău nu va fi tot mai încet, pînă la oprire, și definitiv. Sau că nu va fi un fel de, socialmente, ultimă stație, că oricum, nu-i așa?, deja ești bătrîn, inutil. Răbdarea, supraviețuitoare, să privești de la o singură fereastra către trotuarele uriașe, obositoare, atît de lungi și de late, cît niște zile enorme de ziduri.

Despre bunătate și (sau) ticăloșie

Metehne româneşti, Texte şi pretexte

Cred că nu ar trebui să ajungem la o anumită neputință pentru a experimenta… bunătatea (aici parcă îmi sună mai dulce acel „kindness”) dar iată că ni se întîmplă… și nu o spun în sens biblic chiar dacă voi încheia asta cu vorbele unui monah. Dar… sub pretextul unei atitudini „spartane”, intransigente, văzute de unii drept… chestie moralicește necesară pentru „reușita în viață”, întîlnesc tot mai des o răutate „cîinească” (în sens de jivină, nu de cîine!) a procurorilor și procuroarelor casnice ori de corporație bucuroși/oase să-și exerseze această „abilitate” pe cei din jur mai căzuți.

Să îi urmărești cu cerbicie ca să, vezi Doamne, îi supraveghezi, să le corectezi „greșelile”, din „grija” ca nu cumva să facă vreo „prostie”, parte din același exercițiu, să îi abandonezi în neputințele lor exact atunci cînd le-ar trebui o cîrjă (pardon, mînă!) de ajutor, sau mai mult chiar, să-i „împingi pe scări” cu treburi pe care știi bine că nu pot să le ducă la capăt, mi se pare nu o atitudine „întăritoare și antrenantă” ci ticăloșie pură. Și, mai mult, de ce, observ, „stilul” ăsta este însoțit de un scrîșnit din dinți și o strîngere a pumnilor, indiferent dacă e vorba despre un adult – cu toate păcatele și nevolniciile lui – sau chiar despre un copil?!

Desigur, știu, aici nu e vorba despre „parenting” (că tot e la modă) sau „militărie”, ci de o fundamentală lipsă a celor șapte ani de acasă (nu mai vorbim și de o minimă cultură aici!), de o sluțenie și un egoism născute din anii ăștia „noi” ai tuturor posibilităților, ai vieților cu totul pe tavă. Și văd că asta nu se vindecă, ba mai mult, se perpetuează într-o formă sine qua non a trăirii românești, ocupînd locul vechii blîndeți „mioritice”.

Știu, cum mai spuneam, sunt „vechi”… „Acum știu, știu că orice ură, orice aversiune, orice ținere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înțelegere, bunăvoință, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul grației și gingășiei unui menuet de Mozart… este un păcat și o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreț, orice rea dispoziție este de la diavol și strică totul. Acum știu, am aflat și eu…”, scria Nicolae Steinhardt.

Brancusi, Mademoiselle Pogany – The Sherman Museum

Globalizarea indiferenței

Texte şi pretexte

Titlul ăsta trebuie pus în ghilimele fiindcă vine de la un text al Papei Francisc, dar ghilimelele, asemeni oricăror altor reguli morale ale textului, sunt, știu, perimate azi. Atîtea lucruri și existențe învechite, în jur… În jurul meu, zic, aici în camera mea, în laptop-ul meu, în folderele cu texte, cu poze, cu muzici. În jurul meu, adică și în priveliștea ferestrei mele dinspre etajul trei, în străzile din jur pe care le parcurg mai greu acum… Pe care nu le privesc cum cred că le privesc alții, ceilalți, ci cu ochii mei, mereu interiori. Desigur, sunt indiferent la „peisajele” lor, cum și ei sunt indiferenți la ale mele. Globalizarea noastră personală nu ne-a făcut mai părtași la viețile celorlalți, ci mai străini. Ah, desigur, acum avem la îndemînă mijloacele nenumărate, rețele și mesagerii infinite, ocheanele clare de a ne vedea, pe cît mai mulți, de a ne urmări, pînă în intimitate și de a dezvălui mai departe ce am văzut, de multe ori cu un exhibiționism feroce. Și, oricît de curioși am fi astfel despre existențele celorlați, cu atît mai indiferenți suntem. Tocmai de aceea prefer chestiile astea vechi, așa cum este și blogul ăsta vechi, de care mă apropii astăzi – nu știu dacă o voi mai face și mîine și poimîine – nu cu nostalgie și tristețe, cum ar trebui, ci cu indiferență. Dar… „who knows, who cares for me”. Indiferența mea a ajuns în mine însumi astăzi.

 

 

Cîntec de pe trecere

Genunchiul Lumii, Texte şi pretexte

toamnă, pe un pod din Praga, de care ți-e dor, cai sălbatici cu rolling stones, acum și atunci, de parcă aplicația ta de muzică ar fi încurcat piesele și nu știi încotro, la stînga sau la dreapta, ca să nu dai nas în nas cu singurătatea, cu durerile, cu tristețile, ca să nu ți se așeze la masă Dinică, Iordache și Ploieșteanu, să le scrii un cîntec de petrecere, toamna, pe o străduță din Praga…

hdr

Despre zbor

Al doilea genunchi al lumii

tu ai nevoie de un creion și de o foaie de hîrtie

și mai ai nevoie de gîndul care zboară și pe care trebuie să îl prinzi și să îl scrii dacă vrei să te lase în pace

să fii o pasăre cu inteligență artificială mi se pare imposibil pentru gîndul scris zbor

să fii cuvîntul zbor cu inteligență artificială mi se pare imposibil pentru gîndul pasăre care zboară

aripa e una. scrisă