Corp uman

Corp uman
Detalii
Latină	corpus humanum
Parte din	om
Resurse externe
TA	A01.0.00.000
FMA	20394
Terminologie anatomică

Corpul uman reprezintă întreaga structură fizică a ființei umane. Acesta este alcătuit din numeroase tipuri diferite de celule care împreună formează țesuturi, iar acestea, la rândul lor, alcătuiesc organe și apoi sisteme de organe.

La exterior, corpul uman este format din cap^⁠(d), păr, gât, trunchi (care include toracele și abdomenul), organe genitale, brațe, mâini, picioare și labe ale picioarelor. La interior, corpul include viscere, dinți, oase, mușchi, tendoane, ligamente, vase sangvine și sânge, vase limfatice și limfă.

Studiul corpului uman cuprinde anatomia, fiziologia, histologia și embriologia. Corpul prezintă variații anatomice^⁠(d) cunoscute. Fiziologia se concentrează pe sistemele și organele corpului uman și pe funcțiile acestora. Numeroase sisteme și mecanisme interacționează pentru a menține homeostazia, asigurând niveluri sigure de substanțe în sânge, cum ar fi zahărul, fierul și oxigenul.

Corpul uman este studiat de profesioniștii din domeniul sănătății, fiziologi, anatomiști și artiști, pentru a-i ajuta în activitatea lor.

Alcătuire

Articol principal: Compoziția corpului uman

Elementele chimice din corpul uman după masă. Oligoelementele reprezintă mai puțin de 1% combinate (și fiecare în parte mai puțin de 0,1%).

	Element	Simbol	Procent masă	Procent atomi
	Oxigen	O	65,0	24,0
	Carbon	C	18.5	12,0
	Hidrogen	H	9,5	62,0
	Azot	N	3,2	1,1
	Calciu	Ca	1,5	0,22
	Fosfor	P	1,0	0,22
	Potasiu	K	0,4	0,03
	Sulf	S	0,3	0,038
	Sodiu	Na	0,2	0,037
	Clor	Cl	0,2	0,024
	Magneziu	Mg	0,1	0,015
	Oligoelemente		< 0,1	< 0,3

Corpul uman este compus^⁠(d) din elemente chimice, printre care se numără hidrogenul, oxigenul, carbonul, calciul și fosforul. Aceste elemente se regăsesc în trilioane de celule și în componentele acelulare ale corpului.

Corpul unui bărbat adult conține aproximativ 60% apă^⁠(d), ceea ce înseamnă în jur de 42 litri (9,2 imp gal; 11 US gal). Această cantitate este formată din circa 19 litri (4,2 imp gal; 5,0 US gal) de lichid extracelular^⁠(d) (care include aproximativ 3,2 litri (0,70 imp gal; 0,85 US gal) de plasmă sangvină și în jur de 8,4 litri (1,8 imp gal; 2,2 US gal) de lichid interstițial^⁠(d)) și aproximativ 23 litri (5,1 imp gal; 6,1 US gal) de lichid intracelular (aflat în interiorul celulelor). Volumul, aciditatea și compoziția apei din interiorul și exteriorul celulelor sunt menținute cu strictețe. Principalii electroliți din apa corporală aflată în afara celulelor sunt sodiul și clorul, în timp ce în interiorul celulelor predomină potasiul și diferiți fosfați.

Celulele

Vezi și: Lista tipurilor de celule din corpul uman.

Corpul conține trilioane de celule, unitatea fundamentală a vieții. La maturitate, în organism există aproximativ 30 de trilioane de celule umane și 38 de trilioane de bacterii, o estimare obținută prin însumarea numărului de celule din toate organele și tipurile celulare^⁠(d) ale corpului. Pielea găzduiește, de asemenea, miliarde de organisme comensale, precum și celule imunitare. Nu toate componentele corpului sunt formate din celule. Celulele sunt dispuse într-o matrice extracelulară constând din proteine precum colagenul, fiind înconjurate de lichide extracelulare.

Fiecare celulă a corpului uman suferă, în medie, zeci de mii de leziuni ale ADN-ului^⁠(d) pe zi. Aceste leziuni pot bloca replicarea sau transcrierea genomului, iar dacă nu sunt reparate^⁠(d) ori sunt reparate incorect, pot duce la mutații sau alte alterări genomice ce pun în pericol viabilitatea celulei.

Genomul

Articol principal: Genom

Vezi și: Genetică.

Genom

Celulele din corp funcționează pe baza ADN-ului. Acesta se află în nucleul celulei. Aici, porțiuni de ADN sunt transcrise și trimise în citoplasmă prin intermediul ARN-ului. ARN-ul este apoi utilizat pentru a sintetiza proteine, care formează baza celulelor, a activității și a produșilor acestora. Proteinele dictează funcția celulară și expresia genetică; o celulă este capabilă să se autoregleze în funcție de cantitatea de proteine produse. Cu toate acestea, nu toate celulele conțin ADN; unele dintre ele, cum ar fi hematiile (globulele roșii) mature, își pierd nucleul pe măsură ce se dezvoltă.

Țesuturile

Diagrama diferitelor tipuri de țesut moale^⁠(d) din corp

Corpul este format din mai multe tipuri diferite de țesuturi, definite ca grupuri de celule care îndeplinesc o funcție specializată. Studiul țesuturilor se numește histologie și se realizează de obicei cu ajutorul microscopului. În organism există patru tipuri principale de țesuturi: țesutul de acoperire/căptușire (epiteliile), țesutul conjunctiv, țesutul nervos și țesutul muscular.

Celulele epiteliale

Celulele care căptușesc suprafețele expuse mediului exterior sau tractului gastrointestinal (epiteliile) ori cavitățile interne (endoteliul^⁠(d)) au forme și dimensiuni diverse — de la straturi unice de celule turtite, la celule prevăzute cu cili microscopici vibratili în plămâni, până la celulele cilindrice care căptușesc stomacul. Celulele endoteliale sunt cele care căptușesc cavitățile interne, inclusiv vasele de sânge și glandele. Celulele de acoperire reglează pasajul substanțelor, protejează structurile interne și funcționează ca suprafețe senzoriale.

Organele

Vezi și: Lista organelor din corpul uman.

Diagramă din anul 1905 care înfățișează organele interne ale corpului uman

Organele sunt grupări structurate de celule și țesuturi care îndeplinesc o funcție specifică. Cu excepția pielii, majoritatea organelor se află în interiorul corpului. Exemple binecunoscute sunt inima, plămânii și ficatul. Multe dintre ele sunt adăpostite în interiorul unor cavități corporale^⁠(d), cum ar fi cavitatea abdominală^⁠(d) (care conține, de exemplu, stomacul) și cavitatea pleurală^⁠(d) (care conține plămânii).

Inima

Articol principal: Inimă

Inima este un organ situat în cavitatea toracică^⁠(d), între plămâni și orientat ușor spre stânga. Este înconjurată de pericard, o membrană care o fixează în mediastin, o protejează de traumatismele mecanice brute și de infecții, și îi facilitează mișcările de pompare prin intermediul lichidului pericardic^⁠(d). Inima funcționează ca o pompă a sistemului circulator, distribuind sângele în organism pentru a transporta oxigen, nutrienți, deșeuri metabolice^⁠(d), hormoni și globule albe.

Diagrama inimii umane

Inima este compusă din două atrii^⁠(d) și două ventricule^⁠(d). Rolul principal al atriilor este de a permite fluxul venos neîntrerupt de sânge către inimă în timpul sistolei ventriculare. Acest lucru asigură pătrunderea unei cantități suficiente de sânge în ventricule în timpul sistolei atriale. Ca urmare, atriile permit obținerea unui debit cardiac^⁠(d) cu aproximativ 75% mai mare decât ar fi posibil în absența lor. Rolul ventriculelor este de a pompa sângele: ventriculul drept trimite sângele către circulația pulmonară (plămâni)^⁠(d), iar ventriculul stâng către restul organismului (circulația sistemică).

Inima posedă un sistem de conducere electrică^⁠(d) excitoconductor care controlează fazele de contracție și relaxare musculară. Impulsul pornește din nodul sinoatrial^⁠(d), traversând atriile și determinându-le să pompeze sângele în ventricule^⁠(d). Semnalul ajunge apoi la nodul atrioventricular^⁠(d), unde este încetinit ușor pentru a permite ventriculelor să se umple complet cu sânge înainte de a-l pompa mai departe, după care ciclul se reia.

Cardiopatia ischemică (boala coronariană) este principala cauză de deces la nivel mondial^⁠(d), reprezentând 16% din totalul deceselor. Ea este provocată de acumularea de plăci de aterom în arterele coronare care hrănesc inima; în timp, arterele se pot îngusta atât de mult încât nu mai trece destul sânge către miocard. Această afecțiune acută este cunoscută ca infarct miocardic (atac de cord) și poate provoca insuficiență cardiacă, stop cardiac și deces. Factorii de risc includ obezitatea, fumatul, colesterolul mărit^⁠(d), tensiunea arterială crescută, lipsa de mișcare și diabetul. Cancerul cardiac^⁠(d) poate afecta inima, dar este extrem de rar și reprezintă, de regulă, o metastază provenită de la alte organe, cum ar fi plămânii sau sânul. Acest lucru se datorează faptului că celulele musculare cardiace își opresc rapid diviziunea după naștere, iar creșterea inimii se realizează prin mărirea volumului celular și nu prin diviziune celulară.

Vezica biliară

Articol principal: Vezică biliară

Vezică biliară

Vezica biliară (cunoscută popular și sub numele de „fiere”) este un organ cavitar în formă de pară, situat posterior față de partea inferioară de mijloc a lobului drept al ficatului^⁠(d). Aceasta prezintă variații de formă și dimensiune. Rolul ei este de a stoca și concentra bila înainte ca aceasta să fie eliberată în intestinul subțire prin canalul coledoc^⁠(d), pentru a ajuta la digestia și emulsionarea grăsimilor^⁠(d). Vezica primește bila de la ficat prin canalul cistic^⁠(d), care se unește cu canalul hepatic comun^⁠(d) pentru a forma coledocul.

Vascularizația vezicii biliare este asigurată de artera cistică, care, la majoritatea indivizilor, se desprinde din artera hepatică dreaptă^⁠(d).

Litiaza biliară^⁠(d) (calculii biliari sau „pietrele la fiere”) este o afecțiune comună în care se formează calculi în interiorul vezicii sau în căile biliare^⁠(d). Majoritatea persoanelor sunt asimptomatice, însă dacă un calcul blochează canalele biliare, apare o colică biliară (criză de fiere)^⁠(d); simptomele includ durere bruscă și intensă în partea dreaptă superioară a abdomenului sau în centrul acestuia, însoțită uneori de greață și vărsături. Tratamentul tipic constă în îndepărtarea chirurgicală a vezicii prin procedura numită colecistectomie^⁠(d). Prezența calculilor biliari constituie un factor de risc pentru cancerul de vezică biliară^⁠(d), o afecțiune destul de rară, dar rapid fatală dacă nu este diagnosticată precoce.

Sistemele de organe

Vezi și: Lista sistemelor de organe din corpul uman.

Aparatul cardiovascular

Articol principal: Aparat cardiovascular

Diagramă care prezintă sistemul circulator al corpului

Aparatul cardiovascular (sistemul circulator) constă din inimă și vasele de sânge (artere, vene și capilare). Inima propulsează circulația sângelui, care funcționează ca un „sistem de transport” menit să transfere oxigen, combustibil metabolic, nutrienți, produși de deșeu, celule imunitare și molecule de semnalizare (adică hormoni) dintr-o parte în alta a organismului. Traseele circulației sângelui în corpul uman sunt împărțite în două circuite: circulația mică (pulmonară)^⁠(d), care pompează sângele către plămâni pentru a se oxigena și a elimina dioxidul de carbon, și circulația mare (sistemnică), ce transportă sângele oxigenat de la inimă către restul corpului. Sângele este format dintr-un element lichid care transportă celulele în sistemul circulator, incluzând celule care migrează din țesuturi în vasele de sânge și înapoi, fiind strâns legat funcțional de splină și măduva osoasă.

Aparatul digestiv

Articol principal: Aparat digestiv

Aparatul digestiv

Aparatul digestiv este compus din cavitatea bucală (incluzând limba și dinții), esofag, stomac, tractul gastrointestinal^⁠(d) (intestinul subțire, cel gros și rectul), la care se adaugă ficatul, pancreasul, vezica biliară și glandele salivare. Acesta transformă alimentele în molecule mici, nutritive și netoxice, pentru a fi distribuite și absorbite în organism. Aceste molecule iau forma proteinelor (descompuse în aminoacizi), grăsimilor, vitaminelor și mineralelor^⁠(d) (acestea din urmă fiind prezente sub formă de ioni). După ce sunt înghițite^⁠(d), alimentele parcurg tractul gastrointestinal prin intermediul peristaltismului: contracția și relaxarea sistematică a mușchilor pentru a împinge bolul alimentar dintr-o zonă în alta.

Digestia debutează în gură, unde alimentele sunt masticate^⁠(d) și mărunțite pentru a facilita digestia ulterioară. Apoi, acestea sunt înghițite și trec prin esofag în stomac. În stomac, alimentele sunt amestecate cu acidul gastric pentru a extrage nutrienții. Amestecul rezultat se numește chim gastric^⁠(d); acesta trece în intestinul subțire, care absoarbe apa și substanțele nutritive. Resturile trec în intestinul gros, unde sunt deshidratate pentru a forma materiile fecale; acestea sunt stocate în rect până când sunt eliminate prin anus.

Sistemul endocrin

Articol principal: Sistem endocrin

Sistem endocrin

Sistemul endocrin este constituit din principalele glande endocrine: hipofiza, tiroida, suprarenalele, pancreasul, glandele paratiroide și gonadele, deși aproape toate organele și țesuturile secretă, de asemenea, hormoni endocrini specifici. Acești hormoni funcționează ca semnale transmise între sisteme pentru a regla o gamă uriașă de condiții biologice, determinând modificări variate ale funcțiilor celulare.

Sistemul imunitar

Articol principal: Sistem imunitar

Răspunsul imun primar

Sistemul imunitar este format din globulele albe (leucocite), timus, ganglioni limfatici și vase limfatice, ultimele făcând parte și din sistemul limfatic. Sistemul imunitar oferă mecanismele prin care organismul își distinge propriile celule și țesuturi de structurile sau substanțele străine, neutralizându-le sau distrugându-le pe cele din urmă prin utilizarea unor proteine specializate precum anticorpii, citokinele și receptorii de tip Toll^⁠(d), printre multe altele.

Straturile pielii

Sistemul tegumentar

Articol principal: Sistem tegumentar

Sistemul tegumentar este format din învelișul extern al corpului (pielea), împreună cu părul și unghiile, precum și alte structuri importante din punct de vedere funcțional, cum sunt glandele sudoripare^⁠(d) și glandele sebacee. Pielea asigură izolarea, structura și protecția celorlalte organe, funcționând totodată ca o interfață senzorială majoră cu mediul înconjurător.

Sistemul limfatic

Articol principal: Sistem limfatic

Sistem limfatic la femei

Sistemul limfatic colectează, transportă și metabolizează limfa, lichidul care scaldă spațiile interstițiale dintre celule. Sistemul limfatic se aseamănă cu cel cardiovascular atât ca structură, cât și prin funcția sa de bază, aceea de a circula un fluid corporal.

Aparatul locomotor

Articol principal: Aparat locomotor

Aparatul locomotor (sistemul musculoscheletic) este alcătuit din scheletul uman (care include oase, ligamente, endoane, articulații și cartilaje) și mușchii inserați pe acesta. Acest aparat conferă corpului structura de bază și capacitatea de mișcare. Pe lângă rolul structural, oasele mari conțin măduvă osoasă, locul unde sunt produse celulele sangvine. De asemenea, toate oasele reprezintă principalele rezervoare de depozitare pentru calciu și fosfat. Acest ansamblu poate fi împărțit în sistemul muscular și sistemul osos.

Sistemul nervos

Articol principal: Sistem nervos

Sistemul nervos

Sistemul nervos este format din neuroni și celule gliale, care împreună alcătuiesc nervii, ganglionii și substanța cenușie, formând la rândul lor creierul și structurile asociate. Creierul este organul gândirii, al emoțiilor, al memoriei și al procesării senzoriale; el coordonează comunicarea și controlează diverse alte sisteme și funcții. Simțurile speciale sunt reprezentate de vedere, auz, gust și miros. Ochii, urechile, limba și nasul colectează informații despre mediul înconjurător.

Din punct de vedere structural, sistemul nervos este împărțit în două componente:

• Sistem nervos central (SNC), format din creier și măduva spinării;
• Sistem nervos periferic (SNP), format din nervii și ganglionii aflați în afara axului cerebrospinal.

SNC este responsabil în principal de organizarea mișcărilor, procesarea informațiilor senzoriale, gândire, memorie, cogniție și alte funcții similare. Rămâne un subiect de dezbatere științifică dacă SNC dă naștere în mod direct conștiinței. Sistemul nervos periferic (SNP) are ca rol principal colectarea informațiilor prin intermediul neuronilor senzoriali și direcționarea mișcărilor corpului prin neuronii motori^⁠(d).

Din punct de vedere funcțional, sistemul nervos este subdivizat în: Sistem nervos somatic (SNS) și Sistem nervos autonom (SNA/vegetativ). SNS este implicat în funcțiile voluntare, cum ar fi vorbirea și procesele senzoriale conștiente. SNA este responsabil de procesele involuntare, automate, cum ar fi digestia și reglarea tensiunii arteriale.

Sistemul nervos poate fi afectat de numeroase boli. În epilepsie, activitatea electrică anormală din creier provoacă crize convulsive^⁠(d). În scleroza multiplă, sistemul imunitar atacă teaca de mielină a nervilor, afectând capacitatea acestora de a transmite semnalele. Scleroza laterală amiotrofică (SLA), cunoscută și sub numele de boala Lou Gehrig, este o afecțiune a neuronilor motori care reduce treptat controlul mișcărilor. Există, de asemenea, multe alte patologii specifice sistemului nervos.

Aparatul genital

Articol principal: Aparatul genital uman

Gonade masculine (testicule, stânga) și gonade feminine (ovare, dreapta).

Scopul aparatului genital (sistemul reproducător) este de a asigura reproducerea și dezvoltarea urmașilor. Funcțiile sale includ producerea de celule germinale (gameți) și de hormoni sexuali. Organele sexuale ale aparatului genital masculin și ale celui feminin se dezvoltă și ajung la maturitate în perioada pubertății. Aceste sisteme includ atât componentele genitale interne, cât și pe cele externe.

Anatomia macroscopică^⁠(d) internă a aparatului genital feminin

Pubertatea la femei se produce în general între 9 și 13 ani și este caracterizată de ovulație^⁠(d) și menstruație; dezvoltarea caracterelor sexuale secundare, cum ar fi apariția părului pubian și axilar^⁠(d), dezvoltarea sânilor, creșterea uterului și a vaginului, lărgirea șoldurilor și creșterea în înălțime și greutate au loc, de asemenea, în timpul pubertății. Pubertatea la bărbați aduce dezvoltarea ulterioară a penisului și a testiculelor.

Organele sexuale interne feminine sunt cele două ovare, trompele uterine aferente (trompele lui Fallopio), uterul și colul uterin. La naștere există aproximativ 70.000 de ovocite^⁠(d) care se degenerează, astfel încât la pubertate mai rămân în jur de 40.000. După naștere nu mai sunt produse alte ovocite. Hormonii stimulează declanșarea menstruației și succesiunea ciclurilor menstruale. Organele sexuale externe feminine formează vulva (labiile, clitorisul și vestibulul vaginal).

Organele genitale externe masculine includ penisul și scrotul, cel din urmă adăpostind testiculele. Testiculele sunt gonade care produc spermatozoizi, eliberați prin ejaculare în lichidul seminal prin penis. Spre deosebire de celulele ou ale femeii, spermatozoizii sunt produși de-a lungul întregii vieți. Alte organe sexuale interne sunt epididimele, canalele deferente și o serie de glande anexe^⁠(d).

Bolile care afectează aparatul genital includ sindromul ovarelor polichistice, o serie de afecțiuni ale testiculelor, inclusiv torsiunea testiculară, precum și numeroase infecții cu transmitere sexuală, printre care sifilisul, HIV, chlamydia, HPV și verucile genitale (condiloamele). Cancerul poate afecta majoritatea componentelor aparatului genital, inclusiv penisul, testiculele, prostata, ovarele, colul uterin, vaginul^⁠(d), trompele uterine^⁠(d), uterul^⁠(d) și vulva^⁠(d).

Aparatul respirator

Articol principal: Aparat respirator

Aparatul respirator constă din nas, nazofaringe, trahee și plămâni. Acesta aduce oxigen din aer și elimină dioxid de carbon și apă înapoi în atmosferă. Mai întâi, aerul este atras prin trahee în plămâni prin coborârea diafragmei toracice, mișcare ce creează un vacuum. Aerul este stocat pentru scurt timp în saci mici cunoscuți sub numele de alveole pulmonare (sing.: alveolă) înainte de a fi expulzat din plămâni atunci când diafragma se contractă (ridică) din nou. Fiecare alveolă este înconjurată de capilare care transportă sânge neoxigenat; acesta absoarbe oxigenul din aer și îl introduce în fluxul sangvin.

Pentru ca aparatul respirator să funcționeze corect, trebuie să existe cât mai puține obstacole în calea mișcării aerului în plămâni. Inflamația plămânilor și excesul de mucus sunt surse comune ale dificultăților respiratorii. În astm, căile respiratorii sunt inflamate persistent, provocând respirație șuierătoare (wheezing)^⁠(d) sau scurtarea respirației. Pneumonia apare prin infectarea alveolelor și poate fi cauzată de tuberculoză. Emfizemul, asociat de obicei cu fumatul, este provocat de deteriorarea pereților dintre alveole.

Aparatul excretor

Articol principal: Aparat excretor

Aparatul excretor (urinar) feminin

Aparatul urinar constă din cei doi rinichi, două uretere, vezica urinară și uretră. Acesta elimină produșii de deșeu din sânge prin intermediul urinei, care transportă în afara corpului o varietate de molecule reziduale, ioni în exces și apă.

Mai întâi, rinichii filtrează sângele prin intermediul nefronilor lor, îndepărtând deșeurile metabolice^⁠(d) precum ureea și creatinina, menținând echilibrul adecvat al electroliților și transformând deșeurile în urină prin combinarea lor cu apa din sânge. Rinichii filtrează zilnic aproximativ 170 de litri de sânge, însă cea mai mare parte a acestuia este reabsorbită în fluxul sangvin, doar 1-2 litri fiind eliminați sub formă de urină, care trece de la rinichi prin uretere în vezică.

Mușchii netezi^⁠(d) din pereții ureterelor se contractă și se relaxează continuu printr-un proces numit peristaltism, împingând cantități mici de urină în vezică la fiecare 10–15 secunde.

Vezica urinară este un organ cavitar în formă de balon, situat în bazin. Aceasta stochează urina până când creierul îi transmite semnalul de a relaxa sfincterul urinar^⁠(d) și de a elibera urina în uretră, declanșând micțiunea (urinarea). O vezică normală poate reține în mod confortabil până la jumătate de litru (16 uncii) de urină timp de 3–5 ore.

Numeroase boli afectează aparatul urinar^⁠(d), inclusiv litiaza renală (pietrele la rinichi), care se formează atunci când substanțele din urină se concentrează suficient pentru a forma o masă solidă, și infecțiile de tract urinar, care pot cauza durere la urinare, urinări frecvente și pot duce chiar la deces dacă rămân netratate. Insuficiența renală apare atunci când rinichii nu mai reușesc să filtreze deșeurile din sânge și poate fi fatală dacă nu este tratată prin dializă sau transplant de rinichi^⁠(d). Cancerul poate afecta vezica^⁠(d), rinichii^⁠(d), uretra^⁠(d) și ureterele^⁠(d), ultimele două forme fiind mult mai rare.

Anatomie

Articol principal: Anatomie

Cavitățile^⁠(d) corpului uman

IRM funcțional al unui creier uman sănătos

Anatomia omului reprezintă studiul structurii și formei corpului uman. Corpul uman are patru membre (două brațe și două picioare), un cap și un gât, care se conectează la trunchi. Forma corpului este determinată de un schelet puternic format din oase și cartilaje, înconjurat de grăsime (țesut adipos), mușchi, țesut conjunctiv, organe și alte structuri. Coloana vertebrală din partea posterioară a scheletului conține segmentele mobile ale vertebrelor și adăpostește măduva spinării, un mănunchi de fibre nervoase ce conectează creierul cu restul corpului. Nervii conectează măduva spinării și creierul cu întreg organismul. Toate oasele, mușchii și nervii majori din corp au denumiri specifice, existând totuși variații anatomice^⁠(d), cum ar fi oasele sesamoide^⁠(d) sau mușchii accesori^⁠(d).

Vasele de sânge transportă sângele în întregul corp, propulsat de bătăile inimii. Venulele^⁠(d) și venele colectează sângele sărac în oxigen din țesuturi. Acestea se unesc în vene din ce în ce mai mari până când ajung la cele mai mari două vene ale corpului, vena cavă superioară și inferioară, care varsă sângele în partea dreaptă a inimii. De aici, sângele este pompat în plămâni, unde se încarcă cu oxigen și revine în partea stângă a inimii. Din această zonă, este pompat în cea mai mare arteră a corpului, aorta, iar apoi în artere și arteriole^⁠(d) progresiv mai mici, până când ajunge la țesuturi. La acest nivel, sângele trece din arterele mici în capilare, apoi în venele mici, iar procesul se reia. Sângele transportă oxigen, deșeuri metabolice și hormoni dintr-un loc în altul al organismului. Sângele este filtrat la nivelul rinichilor și al ficatului.

Organismul prezintă o serie de cavități corporale^⁠(d), spații delimitate care adăpostesc diferite sisteme de organe. Creierul și sistemul nervos central se află într-o zonă protejată de restul corpului prin bariera hematoencefalică. Plămânii sunt situați în cavitatea pleurală^⁠(d). Intestinele^⁠(d), ficatul și splina se găsesc în cavitatea abdominală^⁠(d).

Înălțimea, greutatea, forma^⁠(d) și alte proporții ale corpului^⁠(d) variază de la un individ la altul și în funcție de vârstă și sex. Forma corpului este influențată de distribuția oaselor, a mușchilor și a țesutului adipos.

Fiziologie

Articol principal: Fiziologie

Fiziologia umană este studiul modului în care funcționează corpul uman. Aceasta include funcțiile mecanice, fizice, bioelectrice și biochimice ale oamenilor sănătoși, de la organe până la celulele din care sunt formate. Corpul uman constă din numeroase sisteme de organe care interacționează între ele. Acestea colaborează pentru a menține homeostazia, păstrând corpul într-o stare stabilă, cu niveluri sigure de substanțe în sânge, cum ar fi glucoza și oxigenul.

Fiecare sistem contribuie la homeostazia proprie, a celorlalte sisteme și a întregului corp. Unele sisteme combinate sunt desemnate prin denumiri comune. De exemplu, sistemul nervos și sistemul endocrin funcționează împreună ca sistem neuroendocrin. Sistemul nervos primește informații de la corp și le transmite la creier prin intermediul impulsurilor nervoase și al neurotransmițătorilor. În același timp, sistemul endocrin eliberează hormoni, de exemplu pentru a ajuta la reglarea tensiunii arteriale și a volumului sangvin. Împreună, aceste sisteme reglează mediul intern al corpului, menținând fluxul sangvin, postura, aportul de energie, temperatura și echilibrul acid (pH).

Dezvoltare

Articol principal: Dezvoltarea corpului uman

Bebeluș purtat în spate

Dezvoltarea corpului uman este procesul de creștere până la maturitate. Procesul începe cu fecundația, etapă în care un ovul eliberat din ovarul femeii este penetrat de un spermatozoid. Oul se fixează apoi în uter, unde se dezvoltă un embrion și, ulterior, un făt până la naștere. Creșterea și dezvoltarea continuă după naștere și includ atât dezvoltarea fizică, cât și pe cea psihologică, influențate de factori genetici, hormonali, de mediu și de altă natură. Dezvoltarea și creșterea continuă pe parcursul întregii vieți, trecând prin copilărie, adolescență și prin perioada de adult până la bătrânețe, proces cunoscut sub numele de îmbătrânire.

Societate și cultură

Studiul profesional

Vezi și: Istoria anatomiei, Istoria medicinei și Istoria fiziologiei.

Studiu anatomic realizat de Leonardo da Vinci

Profesioniștii din domeniul sănătății învață despre corpul uman din ilustrații, modele și demonstrații. În plus, studenții la medicină și medicină dentară dobândesc experiență practică, de exemplu prin disecția de cadavre. Anatomia umană, fiziologia și biochimia sunt științe medicale fundamentale, predate de regulă studenților la medicină în primul lor an de facultate.

Reprezentare

Articol principal: Reprezentări ale nudității

Desen după model de Lovis Corinth (înainte de 1925)

În societățile occidentale, contextul reprezentărilor corpului uman include informația, arta și pornografia. Informația cuprinde atât știința, cât și educația, cum ar fi desenele anatomice. Orice imagine ambiguă care nu se încadrează ușor în una dintre aceste categorii poate fi interpretată greșit, ducând la controverse. Cele mai aprinse dispute apar între artele frumoase și imaginile erotice, acestea definind distincția juridică privind imaginile permise sau interzise.

Istoria anatomiei

Articol principal: Istoria anatomiei

Două pagini față în față cu gravuri în lemn reprezentând figuri nud masculine și feminine, în Epitome de Andreas Vesalius, 1543

În Grecia Antică, Corpus Hippocraticum^⁠(d) descria anatomia scheletului și a mușchilor. Medicul din secolul al II-lea Galen din Pergam a compilat cunoștințele clasice de anatomie într-un text ce a fost utilizat de-a lungul întregului Ev Mediu. În perioada Renașterii, Andreas Vesalius (1514–1564) a pus bazele studiului modern al anatomiei umane prin disecție, scriind influenta lucrare De humani corporis fabrica^⁠(d). Anatomia a avansat și mai mult odată cu inventarea microscopului și studierea structurii celulare a țesuturilor și organelor. Anatomia modernă utilizează tehnici precum imagistica prin rezonanță magnetică, tomografia computerizată, fluoroscopia^⁠(d) și imagistica cu ultrasunete pentru a studia corpul în detalii fără precedent.

Istoria fiziologiei

Articol principal: Istoria fiziologiei

Studiul fiziologiei umane a început cu Hipocrate în Grecia Antică, în jurul anului 420 î.Hr., și cu Aristotel (384–322 î.Hr.), care a aplicat gândirea critică și a pus accent pe relația dintre structură și funcție. Galen (cca. 129–216 d.Hr.) a fost primul care a folosit experimente pentru a cerceta funcțiile corpului. Termenul de fiziologie a fost introdus de medicul francez Jean Fernel^⁠(d) (1497–1558). În secolul al XVII-lea, William Harvey (1578–1657) a descris sistemul circulator, fiind pionier în combinarea observației atente cu experimentul riguros. În secolul al XIX-lea, cunoștințele fiziologice au început să se acumuleze într-un ritm rapid odată cu teoria celulară a lui Matthias Jakob Schleiden și Theodor Schwann în 1838, care stipula că organismele sunt formate din celule. Claude Bernard (1813–1878) a creat conceptul de milieu intérieur^⁠(d) (mediu intern), despre care Walter Bradford Cannon (1871–1945) a afirmat mai târziu că este reglat la o stare de echilibru prin homeostazie. În secolul al XX-lea, fiziologii Knut Schmidt-Nielsen^⁠(d) și George A. Bartholomew^⁠(d) și-au extins studiile către fiziologia comparată^⁠(d) și ecofiziologie^⁠(d). Mai recent, fiziologia evoluționistă^⁠(d) a devenit o subdisciplină distinctă.

Bibliografie

• Boitano, Scott; Brooks, Heddwen L.; Barman, Susan M.; Barrett, Kim E. (2016). Ganong's Review of Medical Physiology. McGraw-Hill Education. ISBN 978-0-07-182510-8. 
• Susan Standring, ed. (2008). Gray's anatomy: the anatomical basis of clinical practice (ed. 40th). London: Churchill Livingstone. ISBN 978-0-8089-2371-8. 
• Cole, Laurence A.; Kramer, Peter R. (2016). Human Physiology, Biochemistry and Basic Medicine. Amsterdam: Academic Press. ISBN 978-0-12-803699-0. 

Vezi și

• Anatomie umană, știința care studiază corpul uman
• Anatomie comparată
• Glosar de medicină
• Medicină
• Sistem biologic
• Aspectul fizic uman

Legături externe

• Materiale media legate de corp uman la Wikimedia Commons

Wikţionar

Caută „corp” în Wikționar, dicționarul liber.

• Anatomia 1522–1867: Anatomical Plates from the Thomas Fisher Rare Book Library